Valeriu ILICA

La fel proceda şi în frumoasele duminici de vară, când un cârd de babe se aduna la taclale sub dudul din colţul casei părinteşti. Ocoşe de felul lor, curioase nevoie mare şi totdeauna bine informate, era un adevărat dezmăţ să stai deoparte şi să le-asculţi. Iar nelipsitul spectator nu pierdea ocazia. Aşezat ghemotoc pe un colţ al păturii de lână, înregistra ca o bandă de magnetofon tot ce debitau Mitra, Musca şi Maxoaie, Galuşcana, Gafie şi Micăşoaie. Asta, în cel mai bun caz, până când se lansa pe piaţa bârfei ultima idilă dintre vreun becher neastâmpărat şi o tânără nevastă sau se scăpa vreo altă vorbă deocheată, mai nelalocul ei. Atunci, sesizată din oficiu, repede se înfuria una dintre ele şi zicea cu voce ofuscată: ” Pleacă, mă pruncule, d-aici! Nu pot muierile astea să se ocoşească din cauza ta… aşa cum ar vrea. Umbli toată ziua după sumna lor, ca scaietele după oaie. Doamne, tare-ţi mai place să stai şi s-asculţi la minciuni!” Iar pruncul, ce era să facă? Pleca, dar nu pentru multă vreme. Peste nici jumătate de ceas, apărea din nou, în duminica asta, cu brişca şi cu câteva mere aşezate frumos pe o tăviţă, data viitoare, cu o cană de apă proaspătă, atunci, în văzul lor, trasă din fântână. Era preţul reprimirii lui în clubul select al babelor de sub dud.

Da, dar de această dată, nu pe pătura de lână, alături de ele, ci undeva mai departe – vorba babei Musca – pe bolovanul de colea sau, şi mai bine, ”întindă-se pe iarbă, că nu păţeşte nimica, nu vă fie frică”. Cumplită şi nedreaptă pedeapsă pentru ţocul de numai câţiva anişori. Dar, ca orice cetăţean cu drepturi depline, rănit în orgoliu, nu va rămâne ăla micu cu ”onoarea nereperată”. Şi nici baba Musca nepedepsită. Lăsând să se înţeleagă că acceptă ”martiriul” şi se împacă cu exilul, aduna pe furiş câteva dude negre, mari şi răscoapte. Le ascundea cu grijă în palmă şi aştepta momentul în care zgripţuroaica se foia sau îşi târa şezutul, mutându-se, odată cu umbra, de la o margine la cealaltă a păturii de lână. Atunci, repede arunca o dudă, exact acolo unde va să se aşeze bătrâna. Ce urma era, pe cât de trist de povestit, pe atât de simplu de imaginat. Oricum, păcat de aşa frumuseţe de rochie plisată. Asta, ca să nu mai vorbesc de atâta muncă irosită pentru dichisirea ei! Dar de poalele albe, noi-nouţe şi nu demult scrobite?!

Şcoala primară şi gimnaziul le-a făcut în comuna natală, iar liceul în oraşul Sebiş. În 1967, se înscrie la Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara, instituţie pe care a absolvit-o în 1972. Este repartizat şi lucrează în învăţământ, ca profesor de limba şi literatura română până în ianuarie 1975, dată la care a fost chemat în cadrele active ale structurilor informative de atunci. A activat ca ofiţer de informaţii până în februarie 2004 când s-a pensionat la limită de vârstă.

La scurt timp după pensionare, concomitent cu o amplă şi tenace muncă de documentare, începe să lucreze la romanul CULDUŞII, carte pe care o termină şapte ani mai târziu, în 2011. Deşi prin firea lucrurilor s-a orăşenizat, în intimitatea sa a rămas un ţăran. Are nostalgia locurilor natale, cărora, nu de puţine ori le duce dorul, vatra de origini fiind pentru el timpul şi spaţiul la care se reîntoarce mai mereu cu emoţie şi plăcere. Este un mare admirator al vieţii satului. Crede în virtuţile şi în puterea de regenerare a acestei lumi, fiind convins de trăinicia, de permanenţa şi de viitorul ei. Iubeşte caii. Şi-o face într-un mod cu totul aparte, de-a dreptul esenian. Pentru el, frumosul, elegantul şi preacredinciosul patruped a rămas un boier. Un mare voievod. Pentru Valeriu Ilica, măria-sa Calul se-ncăpăţânează să rămână calul dintotdeauna: eroul din războaie, trăpaşul cel zburdalnic, zeificatul din statui.

De aceea, îi place să declare ritos că unul dintre puţinii, dar constanţii prieteni ai omului nu şi-a spus încă ultimul nechezat. În egală măsură, îl atrag obiceiurile, credinţele şi datinile ţărăneşti, iar muntele şi liniştea pădurii îl încântă. În acest sens, răspunzând unei întrebări puse de o doamnă reporter, o recunoaşte el însuşi, mărturisind cu sinceritate: ”mă entuziasmez mai degrabă în faţa unui lan frumos de grâu sau a unei păduri cărunte, de mesteacăn, decât la vederea unui palat sau a unui mare bulevard. Prefer apropierea unui cal superb, care se zbate în zăbală, oricărei statui sau maşini performante. Ce să fac? Aşa sunt eu – agricultură”.

Se consideră un prieten statornic al omului cinstit şi simplu de la ţară, alături de care se simte mai mult decât confortabil. Îl apreciază pentru hărnicia şi tenacitatea sa. Îi admiră şi respectă felul său de a fi, convins fiind că ” pe buzele ţăranului nostru, cuvintele au gustul ospeţiei, iar în privirile lui, albastrul cerului se-ngemănează cu verdele pădurii”.

Aceeaşi simpatie, aceeaşi compasiune nutreşte şi faţă de comunităţile ţiganilor nevoiaşi. Pornind de la crezul că lumea satului românesc, oricât ar vrea unii, nu poate fi concepută în afara prezenţei ţiganilor, urcă la bară şi le pledează cauza. O face conştient, chiar cu riscul de a fi acuzat de discriminare pozitivă. Aşa după cum rezultă şi din capitolul Nunta, pentru autorul CULDUŞILOR, ”ţiganii sunt peste tot, iar acolo unde sunt, reprezintă sarea şi piperul mediului în care trăiesc. Sunt o prezenţă vie, care dă aromă şi culoare vieţii de la ţară, cu condiţia să le acorzi atenţia şi înţelegerea necesare.

Sunt sprinteni, săritori, descurcăreţi şi pricepuţi – se subliniază în predoslovia M-am hotărât să scriu. Sunt talentaţi. Au o adevărată chemare pentru meseriile specifice, iar în ceea ce priveşte muzica şi dansul, ţiganul se întrece pe sine”. Şi când afirmă acest lucru, aduce ca argument gluma – adevărată şi reuşită, de altfel – cu flăcăul rrom luat la armată:

—Mă, ţigane, tu ştii să cânţi la vioară?
—N-am încercat, domn caporal, dar cred că ştiu.

După cum se va putea constata la o simplă lectură, regionalismele, cuvintele vechi, cu patină şi aură specifică unei comunităţi rurale dintr-o anumită perioadă, sunt omniprezente în carte, îndeosebi în primul volum. Întrebat dacă n-a exagerat cumva, recurgând la folosirea lor, a răspuns imediat şi fără echivoc: ” Acum, chiar dacă am exagerat, nu regret. Nu, pentru că graiul locului are farmec, culoare, pitoresc. E robust şi chiar energizant. Ascunde inteligenţă, conţine imaginaţie şi musteşte de un sănătos simţ al limbii. Are umor autentic şi o ironie fină, abia simţită, ca mirosul parfumului de cea mai bună calitate. E spontan şi adesea penetrant. Merită să hălăduieşti alături de el”. În fine, ca adept al valorilor „eco”, se vrea şi se declară un om al pământului, care, luând de bune vorba şi îndemnurile lui Voltaire, ţine morţiş să-şi cultive grădina. Dar, să nu încheiem acest periplu biografic fără a spune câteva cuvinte şi despre titlul romanului. CULDUŞII! De unde curajul de a trece pe pagina de titlu un cuvânt aflat la periferia vocabularului? Categoric a fost un curaj şi un risc, poate chiar o încăpăţânare, numai că acest cuvânt sintetiza exact o epocă bine delimitată istoric şi politic, o gaură neagră pe care toţi am vrea-o revolută. Semantic vorbind, cuvântul este un regionalism, care în linii mari, poate fi echivalat cu ”cerşetor”.

În accepţiunea cărţii, însă, culduşul primeşte câteva sensuri şi conotaţii suplimentare. În primul rând, acela de ţăran sărac, dar sărac numai datorită lui şi delăsării sale, tarelor de caracter şi de comportament. Leneş prin excelenţă, beţiv înrăit şi cartofor de cursă lungă, răzbunător şi complexat, culduşul poate fi, la fel de bine, hoţ, găinar, iar prea adesea, profitor şi pungaş. Trebuie menţionat că în România anilor ’50-’60 ai secolului trecut, evident, din rândul acestora s-au recrutat cotiştii, agitatorii voluntari, lămuritorii de ocazie şi temutele grupuri de presiune. Tot din mediul lor, au fost selectaţi de către comunişti cei care s-au cocoţat pe noile funcţii ale administraţiei locale sau în consiliile de conducere ale viitoarelor goscoluri. Romanul de faţă are darul şi menirea de a-i prezenta pe toţi, în toată micimea şi goliciunea lor. O face, dar fără patimă, cu detaşare, deloc părtinitor. Exact aşa cum au fost. O face încet, ardeleneşte, fără grabă, perpelindu-i la foc mic sau lăsându-i pe ei înde ei, să se perpelească. Ţine de arta, de stilul şi de talentul autorului maniera aparte în care l-a gândit şi construit pe fiecare. La fel, naturaleţea, firescul, dezinvoltura, umorul, uneori negru, sau numai surâsul ironic – funcţie de situaţie – cu care îi cheamă la rampă, îi prezintă cititorului, îi integrează apoi în carte sau îi scoate la un moment dat din acţiunea acestui roman.