Valeriu ILICA

CBV: Domnule Valeriu Ilica! În interviul pe care vi-l propun, mă voi adresa direct, ca unei vechi cunoştinţe, ca unui fost coleg de şcoală şi aproape consătean, de vreme ce Păulianul natal este parte componentă a comunei Buteni, de astă dată, localitatea mea de origine. Deci, fără menajamente, fără delicateţuri sau reguli stricte, impuse de protocol.

VI: De acord. Cu cât mai direct şi mai natural, cu atât mai bine.

CBV: Aa! Să nu uit. Şi ca unui fiu al satului şi cetăţean de onoare al comunei, distincţii ce ţi-au fost oferite mai anul trecut.

VI: Da, da. Totul cu aprobare şi acte-n regulă, de la Primărie.

CBV: Aşadar, revin şi propun ca interviul nostru să se desfăşoare pe două planuri, pe două paliere, să zicem. Dar nu neapărat într-o ordine anume. Pe de o parte, să fie omul, de cealaltă, cartea, adică romanul CULDUŞII, căci despre el vom vorbi în cele ce urmează. Iar în măsura în care se poate, şi despre ofiţerul Valeriu Ilica, calitate pe care ai avut-o timp de aproape treizeci de ani.

VI: Atunci sunt trei paliere, nu două, dar asta, în economia interviului, importă mai puţin. Oricum, mă voi strădui să fiu cât mai exact şi să răspund la orice întrebare. Promit chiar de la început.

CBV: Ai lucrat la această carte aproape şapte ani. A meritat efortul?

VI: Absolut. Mai ales că am lucrat-o cu pasiune, cu dăruire, cu plăcere. Este legământul meu cu oamenii şi cu lumea din care provin. A meritat şi pentru că a ieşit o carte care place şi-n care, ca cititor, nu de puţine ori te regăseşti. N-o spun eu. O spun adesea cei care au citit-o. În egală măsură, e o carte care se citeşte uşor, care readuce în prim plan o lume din intimitatea căreia foarte mulţi provenim şi cu care unora dintre noi ne place să ne identificăm. Sau, poate, numai trăim cu nostalgia ei.

CBV: Cartea are o grafică deosebită. Susţii că se bucură de succes, sigur, deocamdată local, în anumite cercuri. Altfel spus, în câteva medii. Întrebarea pe care ţi-aş pune-o este pe cât de simplă, pe atât de firească. Te-ai gândit la promovarea ei?

VI: Normal. Şi se lucrează în această direcţie, dar pe-ncet, ardeleneşte, la foc mic şi fără grabă, aş zice, cam în acelaşi ritm molcom în care a şi fost scrisă. Ceea ce mă bucură însă, e faptul că se gândesc şi alţii s-o facă. Au venit cu propuneri, cu sugestii, cu oferte – gesturi pe care le apreciez şi pentru care tuturora ţin să le mulţumesc.

CBV: Cu alte cuvinte, să înţeleg că în ceea ce te priveşte crezi în destinul literar al acestei cărţi?

VI: Cred. E şi normal să cred. Altfel n-aş fi scris-o.

CBV: Înainte de a trece mai departe, ce-mi poţi spune mai la concret despre semnalele primite de la cititorii romanului CULDUŞII?

CBV: Înainte de a trece mai departe, ce-mi poţi spune mai la concret despre semnalele primite de la cititorii romanului CULDUŞII?

CBV: Dar critici, observaţii dezaprobatoare ori reproşuri au fost?

VI: Sigur c-au fost şi cazuri, din câte ştiu eu puţine la număr, în care s-a încercat distorsionarea mesajului pe care am vrut să-l transmit. Toate acestea le trec însă la capitolul „antepronunţări”.

CBV: De ce?

VI: Pentru că vin din partea unor oameni fără expertiză în materie de literatură şi – fără excepţie – intră în categoria celor ce se pronunţau, ce emiteau un punct de vedere, dar fără a citi romanul.

CBV: Te-au deranjat asemenea mici răutăţi, pe undeva, de înţeles într-un caz ca situaţia dată?

VI: Nu. Nici pe departe. Nu, pentru că o carte, o operă artistică în general, cu cât este mai controversat şi mai intens comentată, cu atât mai bine. Comentariul, că este favorabil sau nu, stârneşte interesul. Iar din această confruntare de idei, de păreri, de gusturi, opinii şi percepţii, se decantează judecata de valoare. Iese la iveală adevărul. Numai aşa se poate fixa locul pe care o operă îl va ocupa într-un ansamblu, într-o ierarhie bine definită. Asta, bineînţeles, în situaţia în care îl merită. Şi e foarte corect să se întâmple aşa, pentru că în artă nu există pardon. Ce este valoros rezistă şi se impune, iar ce e val ca valul trece, vorba lui Eminescu.

CBV: Aminteai adineauri de mesajul cărţii. Care ar fi acesta?

VI: Sunt mai multe.

CBV: Atunci, să ne oprim măcar la câteva dintre ele.

VI: În primul rând, CULDUŞII este o carte – pledoarie pentru o lume mai darnică cu toţi, mai blândă, mai dreaptă şi mai bună. Mai puţin coruptă, dacă vrei. O spun cu delicateţe, te rog să reţii. Dar şi un aspru rechizitoriu la adresa violenţei, a intoleranţei şi a excesului. A exceselor de orice fel. În egală măsură, este o carte a împlinirilor, a neîmplinirilor şi a greşelilor noastre, a voinţei, a curajului şi a libertăţii de a ni le asuma. La fel de bine, CULDUŞII poate fi catalogată ca o carte antirăzboinică. A se vedea capitolul RĂZBOIUL – ARDE-L-AR FOCUL. E o carte a văduvei şi a văduviei, ca forme ale singurătăţii supreme, a orfanului desculţ şi nemâncat, crescut mai mult pe uliţele satului, pe la uşile şi pe la casele oamenilor – ale celor de bună credinţă. Sigur, copii orfani şi bătrâni flămânzi există oriunde în lume. România, şi o spun cu părere de rău, nu poate face excepţie. E trist şi dureros să vezi un copil flămând cum plânge de foame sau de frig, dar când plânge şi disperă un om bătrân, în pragul stingerii, e cutremurător. Îţi vine să strigi. Să urli. Să te răzvrăteşti. Iar din această perspectivă, CULDUŞII se vrea o răzvrătire, un mare semnal de alarmă.

CBV: La o lectură atentă, rezultă că în creionarea unor personaje sau pentru reconstituirea unei epoci, a unei atmosfere, specific rurale, evident, ai recurs adesea la cele mai diverse procedee, regionalismele şi arhaismele, mai într-un cuvânt graiul local, în general, fiind printre cele mai uzitate. Întrebarea care se pune, n-ai exagerat?

VI: Corina! Observaţia este valabilă, iar întrebarea mi-am pus-o şi eu. Şi nu o dată. Acum, chiar dacă am exagerat, nu regret. Nu, pentru că graiul locului are farmec, culoare, pitoresc. E robust şi chiar energizant. Ascunde inteligenţă, conţine imaginaţie şi musteşte de un sănătos simţ al limbii. Are umor autentic şi o ironie fină, abia simţită, ca mirosul parfumului de cea mai bună calitate. E spontan şi adesea penetrant. Merită să hălăduieşti alături de el.

CBV: Un aspect la care aş vrea să mă opresc puţin şi pe care vreau să-l clarificăm neapărat, acum şi aici în acest interviu, este titlul romanului: CULDUŞII. De unde şi de ce CULDUŞII, pentru că este un cuvânt pe care limba română aproape că-l uitase? Oricum, îl marginalizase de o bună bucată de vreme.

VI: Ai perfectă dreptate. Dacă prin anii ’50 - ’60 era arhicunoscut şi se folosea aproape în exces ( mă refer la lumea satului şi îndeosebi la zona unde e plasată şi se petrece acţiunea romanului) în ultimele două - trei decenii ajunsese la periferia vocabularului limbii române. Nu-l mai întrebuinţa nimeni şi aproape că nu-şi mai aducea nimeni aminte de această categorie de indivizi, de această faună care, din păcate, colcăia peste tot, prin satele României acelor vremi.

CBV: Acum, pentru a evita orice speculaţii, orice comentarii sau false interpretări, cred că ar fi bine să vii cu câteva detalii clarificatoare, cu referiri directe la decizia de a alege un astfel de titlu.

VI: Categoric, a fost un risc, un act de curaj, ca să nu zic o încăpăţânare. Am riscat, dar important e că am reuşit. Cel puţin până acum, decizia pare să fi fost inspirată, de vreme ce cuvântul e acceptat, e perceput ca sugestiv şi place. Mă bucur văzând că revine în memoria colectivă, că reintră şi se impune în vocabularul uzual al limbii române.

CBV: Aşa cum subliniam la început, cred că e timpul să trecem acum la o altă categorie de întrebări.

VI: Nimic împotrivă.

CBV: Deci, prima întrebare: prieteni ai?

VI: Da, dar destul de puţini.

CBV: Poţi nominaliza măcar doi dintre ei?

VI: Limba română şi omul simplu de la ţară, Măria-Sa Ţăranul, mai pe româneşte, două permanenţe în prezenţa cărora m-am simţit şi mă simt întotdeauna mai mult decât confortabil.

CBV: Preferinţe literare?

VI: Villon, Baudelaire, Maurice Druon, Goethe şi ruşii. În cazul ruşilor, fără a veni cu o ordine a preferinţei, încep cu Esenin şi continui cu Lermontov, cu Gogol şi cu marele Tolstoi.

CBV: Dostoievski?

VI: Aşa şi aşa. Dostoievski e prea analitic. E un filozof care te solicită peste măsură. Probabil de aceea îl prefer pe Levin lui Raskolnikov. Corina! Cum să-ţi spun? Mă entuziasmez mai degrabă în faţa unui lan frumos de grâu sau a unei păduri de mesteacăn, decât la vederea unui palat sau a unui mare bulevard. Prefer apropierea unui cal superb, care se zbate în zăbală oricărei statui sau maşini performante. Ce să fac? Aşa sunt eu – agricultură.

CBV: Pasiuni ai?

VI: Ca orice om.

CBV: Politica te preocupă?

VI: E un subiect care mă oboseşte şi despre care aş evita să vorbesc.

CBV: Eşti un om orgolios?

VI: Nu. Dimpotrivă. Sunt de o modestie care nu de puţine ori cere palme, dar ce pot face? Mă accept aşa cum sunt.

CBV: Apropiindu-ne de final, să trecem şi la câteva întrebări incomode. Ca fost ofiţer de informaţii, l-ai apărat pe Ceauşescu?

VI: Corina! O să-ţi dau un răspuns care, cu siguranţă, o să te surprindă. Timp de peste două decenii, cât a fost la conducerea României, Ceauşescu n-a avut nevoie de apărarea nimănui. În sensul că i-ar fi fost pusă viaţa în pericol, vorbesc. Şi când spun acest lucru, am argumente foarte solide. Ţi-aş aduce aminte de isteria care se crea pe stadioane, în pieţe şi pe trasee, cu ocazia vizitelor sale de lucru. Peste tot, urale, ovaţii, steaguri, lozinci, pancarte, fluturaşi şi steguleţe. Un entuziasm bolnav, de la mic la mare. Pentru conformitate cu originalul, peliculele RTV pot fi oricând o mărturie. În aceste condiţii, de ce şi de cine să-l fi apărat? De euforia colectivă? În schimb, nu e mai puţin adevărat că o dată, doar o singură dată, chiar că ar fi avut nevoie să fie apărat. În decembrie ’89. Şi n-a fost.

CBV: Există o explicaţie în acest sens, plauzibilă şi acceptabilă pentru toţi?

VI: Categoric. În situaţia dată, în care se impunea a alege între persoana lui Ceauşescu şi voinţa populară, s-a optat şi s-a trecut de cea de-a doua parte a ecuaţiei.

CBV: A fost un instinct de moment sau rezultatul unui ordin, al unei directive venite de sus?

VI: Şi una, şi alta. Dar în primul rând a fost vorba de respectarea jurământului militar, a unui jurământ de credinţă faţă de ţară şi faţă de poporul român. Ofiţerul român, oricare ar fi el, jură credinţă României, şi nu unei anumite persoane.

CBV: În atare situaţie, se mai poate vorbi de caracterul represiv al fostei Securităţi?

VI: Este un capitol care presupune o abordare ce excede dimensiunile unui interviu. Oricum, niciun serviciu de informaţii din lume, fie el chiar din cea mai democratică ţară, nu umblă cu mănuşi; la figurat vorbind. Eventual, la propriu. Deci, în orice structură de acest fel, o componentă coercitivă există. Dar aceasta trebuie să fie în deplină concordanţă cu legile ţării respective, să fie pusă în slujba interesului naţional, să apere valorile supreme ale acelei naţiuni. Orice deviere de la litera şi spiritul legii poate conduce la greşeli, la abuzuri şi excese, iar în perioada de început a Securităţii – o spun cu amărăciune şi cu multă părere de rău – acestea au existat cu nemiluita. Pe parcurs însă, lucrurile s-au schimbat. Instituţia s-a reformat, calitatea cadrelor devenise cu totul alta, iar discernământul acestora a fost demonstrat cel mai bine în decembrie ’89, când, cu multe ore înainte de fuga Ceauşeştilor, întregul efectiv a fost consemnat şi a rămas în unităţi.

CBV: Să înţeleg că insubordonarea politică, mai exact refuzul de implicare a instituţiei în evenimentele ce au avut loc a fost efectul aceluiaşi ordin intern de care aminteai anterior?

VI: Da, dar despre acest lucru aş prefera să vin cu detaliile de rigoare într-un viitor interviu.

Interviul a fost publicat în ziarul on-line Arq.ro