Valeriu ILICA

CBV: Domnule Valeriu Ilica, îţi propun să continuăm seria interviurilor noastre, începută pe marginea romanului CULDUŞII, cu precizarea că în cel de astăzi, aş vrea să ne oprim cu precădere la cele câteva coordonate care definesc, trasează şi stau la baza oricărei gospodării ţărăneşti autentice, tradiţional româneşti, pământul, carul şi animalul, după cum vom vedea, fiind doar trei dintre ele. Mai precis, să încercăm să identificăm şi să investigăm în carte, mai apoi, cu mijloacele specifice analizei pe text, prezenţa acestor trei piloni pe care, după cum laşi să se înţeleagă, se construieşte, se bazează şi se consumă întreaga existenţă a omului de la ţară.

VI: Sunt de acord, deşi, din câte-mi dau seama, demersul tău e mai mult decât o propunere. E o provocare, dar, mă rog, ca orice provocare trebuie acceptată. Şi o voi face, cu condiţia ca, de această dată, să mergem pe o cercetare cât mai aplicată, pe o investigaţie pe text.

CBV: Aşadar, din câte înţeleg eu, orice comentariu vei face, orice explicaţie vei aduce sau la orice justificare vei recurge, toate se vor baza pe trimiteri la text?

VI: Exact! Vor fi exemplificate imediat, cu citate, cu replici, cu scurte fragmente din roman. Asta, pentru ca cititorii noştri să-şi poată face o imagine cât mai fidelă despre o lume iremediabil pierdută, din păcate, fostă suficientă sieşi, într-o sintagmă, lumea pe care am vrut şi sper că am reînviat-o în paginile acestui roman.

CBV: Este o certitudine faptul că la începutul secolului trecut, mulţi ţărani ardeleni au plecat în America, în căutare de lucru. Nu exagerez afirmând că a fost o adevărată psihoză, ce s-a manifestat ani la rând în întregul Ardeal. De aceea, e bine că te-ai oprit asupra ei şi sunt convinsă că cititorii tăi vor aprecia acest lucru, deoarece, aşa cum ziceam, a fost un adevărat fenomen. Sute şi sute de ţărani, povesteau bătrânii, au trecut Oceanul, dornici să facă bani.

VI: Şi au făcut! Bani buni, Corina, dar cu ce preţ?!

CBV: Acceptând prima ofertă şi făcând munci dintre cele mai grele.

VI: N-aveau de ales. De altfel, cei mai mulţi ştiau de la bun început unde se duc şi ce-i aşteaptă acolo. Aşa că n-au crâcnit. Dimpotrivă, au strâns din dinţi, au muncit din greu, au pus un ban de-o parte şi s-au întors cu el acasă. Ca orice ţăran, cu gândul să-şi cumpere o bucată de pământ, să-şi facă un rost, să-şi încropească o gospodărie.

CBV: Dar, cel mai bine ar fi să lăsăm personajele cărţii să ne spună cum s-au petrecut lucrurile în acele vremi. Mă refer la cunoscuta scenă în care ţărăncile colectiviste sunt somate de activistul raional, prin conducerea colectivei, să se prezinte în zi de mare sărbătoare la transport porumb de pe tarla.

VI: Într-o zi de duminică, dar în care se nimerise să fie şi Sfântul Dumitru. Pentru economie de spaţiu, ne vom restrânge doar la un scurt fragment:

„— Domn’ preşedinte! Noi mai primim ceva cucuruz la zi-muncă sau rămânem cu ce-am furat?

— Taci, nu vorbi fără tine – i-o reteză Leliţa, scoasă de-a binelea din ţâţâni şi pusă ca niciodată pe arţag. N-ai furat nimic. Ai furat pe foc să te fie! Cum era să furi, netoato, de pe pământul vostru, femeie fără judecată ce eşti?! Ai luat de pe iugul moştenit de la tat-tu; de pe lanţul rămas de la moş-tu, Miheş bătrânul, care a fost în America, unde a lucrat din greu, flămând şi ca vai de lume – adăugă cu zâmbet amar şi vorbă bine cântărită. Voia să facă şi el un ban bun. A pus bănuţ peste bănuţ şi a venit cu ei acasă. N-a rămas prin cele străinătăţuri.

— Aşa a fost, Melentino – îşi aducea aminte Lenuţa lui Bujor. Tu eşti mai tânără şi n-ai de unde să ştii, că n-ai trăit vremurile celea. Chiar socru-meu îmi povestea, că şi socru a fost la lucru în America. S-a nimerit să lucre amândoi la aceeaşi fabrică; la ceva cuptoare unde fierbeau fierul. Acolo era cel mai greu. Venea aşa o căldură de la ele, de nu se putea rezista. Aveau, săracii, tot timpul sacul cu gheaţă pe spate, dar şi câştigau. Au venit cu bani frumoşi din America. Pe jumătate, i-au băgat la bancă, să-i aibă bani albi pentru zile negre, c-aşa era obiceiul atunci, dar pe când să se folosească de ei, buctă banca dracului. Cu cealaltă jumătate şi-au cumpărat pământ, numai că şi cu pământul nimeriră la fel. N-ajunseră să se bucure de el, că veniră dracii şi-l luă colectivul.

—Noa vezi, deşteapto, cum e povestea cu pământul?! – voia Leliţa să-şi ducă reproşurile până la capăt. Şi-au rupt oasele şi şi-au lăsat sănătatea p-acolo, ca să aibă ce lua de la ei Berbunca, domnu’ aci de faţă, Ceapă şi Şofronica.”

CBV: Nu toţi, pentru că au fost şi ţărani care şi-au cumpărat pământ fără a pleca în America.

VI: Au fost, e foarte adevărat, şi nu puţini, dar muncind aici din greu, îndelung şi pe rupte, dacă e adevărat ce se spune în carte despre proaspătul colectivist Adam Moşoiu.

„Bulversat pur şi simplu de ceea ce i se întâmplase, Adam se ducea zilnic pe câmp, cu sau fără treabă. Bătea tot hotarul, trecând de la o tarla la alta: în Cot, la Vie, în Pustă ori Hadă la Gioma, iar de acolo Între Drumuri, pe Bocsiguri şi Cosălaie. De fiecare dată, retrăia, în singurătate, dureros şi profund, eforturile pe care de-a lungul timpului le făcuse, sacrificiile şi renunţările de tot felul, pe care singur şi le asumase. Îşi aducea aminte cum, încă tânăr fiind, mergea la pieţe şi pe la târguri, unde vindea ce avea de vândut, punând bănuţ peste bănuţ. Îi aduna la ciorap, până se făcea o sumă frumuşică. Aştepta apoi, iar când se ivea un prilej, ieşea la licitaţie sau la târguit. Aşa şi-a cumpărat Adam pământul: cu greu, pe rând, bucată cu bucată. Ăst an lua o holdă, la anul, un iugăr, un lanţ sau numai o răzoară:”

CBV: E tocmai ce ne spune însuşi Adam Moşoiu în continuare:

—„Am făcut cum am putut, am strâns cureaua – îşi aminteşte Adam – dar l-am cumpărat cinstit şi l-am muncit cu trudă. Ce folos, de vreme ce acuma, când puteam să mă bucur şi eu de el, s-a dus tot pe apa Sâmbetei într-o noapte?! Tot şi dintr-odată, pomană la dracu!”

VI: Ţăran cu stare, „ţăran de-adevăratelea, stăpân, şi domn, şi gazdă la casa sa”, după cum îi place simpaticului moş Gligor să definească un ţăran fruntaş, cu casă găzdăcească, Adam Moşoiu este obligat de vremuri şi de autorităţi să mai treacă prin asemenea momente, prin astfel de împrejurări. I se întâmpla în faţa notarului Polacsik, atunci când consimte să renunţe la parte din pământ, condiţie a deschiaburirii, sau, mai apoi, când i se smulge cu forţa semnătura pe cererea de înscriere în GAC, dar, după părerea mea, cea mai dificilă încercare este atunci când constată că toată agoniseala sa de o viaţă este făcută praf, din ordinul raionalei de partid şi a tovilor din conducerea colectivei. Corina! Te rog să observi. Durerea ţăranului nu are margini. Adam Moşoiu trăieşte o adevărată tragedie. Cu toate acestea, rabdă, strânge din pumni şi suferă în tăcere. Suportă umilinţa şi-acceptă nedreptatea ce i se face, cu resemnare de martir. După cum foarte uşor se poate observa din fragmentul ce urmează, deşi trecuse demult de marginile disperării, Adam nu se revoltă, nu plânge, nu se vaită şi nu se lamentează. E mai tare ca piatra şi-i mai bărbat decât bazileii din tragedia antică greacă sau decât prinţul Hamlet şi regele Lear, bunăoară.

CBV: Atunci, să-l lăsăm mai bine pe colectivistul fără voie să se spovedească.

VI: În faţa părintelui Manasie Tripon, fireşte:

„— Părinte! Când m-au înscris în colectiv, fost-a vorbă să dau numai pământul. N-am zis nimic. De fapt, nici nu aveam ce zice. Apoi, mi-au spus că-mi vor lua pădurea şi livada. Fie, ne învoirăm într-o seară cu Macrina. Treacă de la noi şi asta. Acum văd că taie tot şi nu mă mai întreabă nimeni. La început, mai după sărbători, lichidară cireşii, merii şi caişii, pe motiv că goscolul are nevoie de arabil. N-am scos o vorbă! Acum, îmi hăcuie salcâmii, sălcuţele şi plopii. Poate nu mă credeţi, dar nu m-am simţit niciodată atât de singur, de fără rost şi de umilit ca acum, în clipa în care-mi dau seama că încep să nu mai fiu ţăran. Aud de la alţii, că ştiţi cum sunt oamenii, vin şi-mi spun, că din panarii mari fac grinzi pentru grajdul ce luă foc din pipa lui Poşârcă, atunci când arse, în ziua cu inaugurarea. Din plopi taie scânduri, fac palancă şi leaţuri. Una peste alta, am rămas fără nimic, părinte, de vreme ce mă lăsară şi fără vie. Am ajuns să nu mai am de unde-mi lua o coadă de strugure când mi-e dor şi-aş vrea să mă-ndulcesc! Mi-a trimis Cetosu vorbă mai într-una din zile, că atâta vreme cât va fi el vinţeler şi şef, să nu mai pun piciorul în Dealul Viilor. Sunt trist, părinte! Vă rog să mă-nţelegeţi. Am ajuns să nu mai am ce căuta în via pusă de mine şi de tata. Una peste alta, am ajuns să nu mai am nimica în afară de palmele astea crăpate şi prea adesea însângerate.”

CBV: Dar, totuşi, uite, întreb pentru cititorii noştri, anume, ce se întâmplase?

VI: Cum, ce?! Luase foc, în plină iarnă, grajdul colectivului şi trebuia refăcut urgent. Şi, l-au refăcut colectiviştii. Cu material de construcţie de pe pământul lui Moşoiu. Ascultă:

„ E tot aşa de adevărat că, pentru a repara cât mai repede stricăciunile şi a şterge cele mai mici şi mai neplăcute urme sau amintiri, proaspeţii colectivişti fuseseră mobilizaţi cu toţii de alde Ceapă, Rusalim sau Şofronica. Lucraseră toată iarna din greu, de noaptea până noaptea, la rupere de oase, cei mai mulţi aici, la reconstrucţie, dar vreo câţiva, hotărâţi de Doleţu, printre care Paraschiv, Costică, Lişcu şi Piţulă, aiurea, pe tarla, la procurare de material lemnos. Tăiaseră din ordin, fie spus chiar şi în paranteză, frumuseţe de salcâmi, de arini şi de plopi, din Cot de la Moşoiu. Bărbieriseră tot ce le ieşise-n cale, la rând, rapid, până la unul; prin vânt şi zloată, la normă şi la zi-muncă, dârz, hotărât, fără cruţare. Pustiul, mormane de crengi şi o mulţime de cioturi era tot ce mai rămăsese din falnica pădure sădită şi-ngrijită o viaţă de om de harnicul Moşoiu!

Nu e de mirare că Adam se retrăsese în sine şi se însingurase într-o singurătate de sihastru. Încuia uşa ziua în amiaza mare şi sta numai prin casă. Suferea cumplit şi bolea în tăcere, ascunzându-se de el, de oameni şi de lume. Avea perioade când nu mai voia să vadă pe nimeni şi-şi dorea ca de nimeni să nu mai fie căutat sau văzut. Îşi revenea până la urmă şi-atunci se întâlnea ba cu Micaş, ba cu Moş Mândru sau cu alţi vecini buni, apropiaţi şi prieteni, care-i povesteau despre prăpădul ce se abătuse peste pâlcurile sale de pădure. Cu toate astea, nu putea să iasă din casă, dar nici n-avea de gând să facă plângere sau să ceară ăstora ceva, mai multă înţelegere, o mică păsuire ori poate îndurare. Nu! Categoric, nu! Nici nu poate fi vorba! Niciodată Adam nu va bate la uşa unora ca Şofroana, Doleţu sau Berbunca. Adevăratul ţăran nu se frânge! Are mândria şi demnitatea lui. Nu, nu s-a dus, deşi, Doamne, cum mai tresărea auzind pocnetul securilor, hârşâitul fierăstraielor sau zgomotul disperat şi dureros al copacilor ce se prăvăleau într-o necontenită şi blestemată secerare. Parcă se năruiau la el în inimă, în suflet, parcă la el în moalele capului loveau ţapinarii cu baroasele şi toporul:

—Doamne, care-i acuma la rând?! O fi plopul cel mare sau unul din panarii bătrâni? – murmurase cu teamă şi nu o dată Adam. Doamne, Dumnezeule Mare! Oare, care? Care fu ăsta? – întreba şi se înfiora, pentru că el îi plantase, el îi văzuse cum cresc, el îi curăţase în fiecare primăvară de vreascurile uscate, de crengile bolnave ori de cele ce erau de prisos. Da, el, Adam, îi doftorise, îi iubise ca un părinte, îi mângâiase cu privirea până-i învăţase şi-i ştia pe de rost.”

CBV: Într-adevăr, nu e uşor să fii ţăran pe lumea asta!

VI: Darămite în ţara ţăranului fără ţară! Corina! Proverbialul simţ de proprietate al ţăranului nu se dezminte. Atunci când nu mai are pământ, ţăranul nu mai are nimic. Deposedarea de strămoşeasca glie îl descalifică, îl exilează într-o lume străină şi ostilă, ce nu-i aparţine, în ţara ţăranului fără ţară, aşa cum spuneam puţin mai înainte.

CBV: Deşi sunt convinsă că s-ar putea aduce şi alte exemple, eu cred că ajunge. Şi zic să ne oprim aici, dar nu înainte de a-ţi pune, ca de obicei, cele câteva întrebări punctuale.

VI: Prima!

CBV: De ce ai scris romanul CULDUŞII?

VI: Pentru că s-au întâmplat aidoma toate cele care în carte s-au întâmplat.

CVB: A doua întrebare! Poţi să ne spui cum sau de unde poate fi procurată cartea?

VI: În primul rând, poate fi împrumutată de la Biblioteca Judeţeană Arad sau de la bibliotecile orăşeneşti din judeţ. Pentru cine vrea să o cumpere însă, deşi tirajul primei ediţii este pe sfârşite, încă se mai găseşte la librăria „Ioan Slavici” din Arad. Iar pentru detalii despre contextul şi modul în care a fost scrisă, despre mesajele pe care le transmite, poate fi accesat situl www.valeriuilica.ro, unde sunt postate şi câteva dintre capitolele cărţii. De asemenea, tot pentru cei interesaţi să o citească în întregime, în curând, romanul va fi postat integral pe internet. Am luat această decizie la sugestia unor persoane din diaspora, interesate să intre în posesia cărţii.

CBV: De unde atâta apropiere, atâta simpatie şi atâta compasiune pentru această lume şi pentru oamenii ei?!

VI: În primul rând, pentru că sunt copil de ţăran. Apoi, pentru că o cunosc foarte bine. Şi, nu în ultimul rând, pentru că sunt oameni adevăraţi, cu inimă mare, cuget curat şi suflet frumos, de baladă. Iar, dacă vrei tu, şi pentru că pe buzele ţăranilor noştri, cuvintele au gustul ospeţiei, iar în privirile lor, albastrul cerului se îngemănează cu verdele pădurii.

CBV: Ai vreun exemplu de omenie sau de ospitalitate ţărănească, aici, aproape, la îndemână?

VI: Am. Şi cu voia ta, voi selecta câte unul din fiecare.

CBV: Să-l auzim pentru început pe cel cu omenia şi buna vecinătate ţărănească:

„Orice sat, fie el cât de mic, îşi are rânduielile şi obiceiurile lui: unele vechi, de când e lumea lume, altele mai noi, dar toate drepte, bine aşezate, cunoscute şi respectate de toţi. Govojdia şi govojdanii nu puteau fi altfel, de vreme ce oamenii se ştiu de mici, împart aceleaşi bucurii ori necazuri şi nu de puţine ori petrec, suferă, se ajută ori lucră laolaltă.

Oo, dacă ne-ar spune Galuşcana de câte ori n-o lăsa pe Gafie să-i scoată pita din cuptor, să dea la pui, să bage cloşca de vede că-i de ploaie, sau să lege şi să mulgă vaca! Pleca în ţarină la lucru şi lucra liniştită, ştiind că-i casa pe mâini bune. O dată nu s-a întâmplat să-i piară sau să nu găsească ceva când se-ntorcea de pe holdă. Toate erau la locul lor, aşa cum le lăsase. Un vârf de ac nu i-a lipsit vreodată, deşi, Doamne iartă-mă, toate rămâneau acolo la vedere, claie peste grămadă, cu uşile deschise şi poarta cea mare descuiată. Ce să zic dară, căci, zău, n-am ce zice?! Aşa era obiceiul. Aşa era la toţi. Ce mai atâta tura-vura?! Vorba femeii: era lumea lume, cinstea cinste şi omenia omenie. Dacă un măr sau o pară se-ntâmpla să pice la vecinul peste gard, ţi-l arunca înapoi sau te chema să-l culegi, ştiind că-i al tău. Nuu, nu se atingea nimeni de ceea ce nu era al său ori dacă afla că fusese muncit de un altul.

Asta ca să nu mai vorbesc de vremea când se tăia porcul. Repede le vedeai pe găzdoaie cum mergeau a doua zi dimineaţa cu bliduţul pe braţ pe la toţi din partea sau marginea ceea de sat. Nu se punea prea mult, acolo un pumn de jumere, să fie de coştolit, şi-un dărăbuţ de proaspătă, cusumit cu grijă, s-ajungă la fiecare. Doamne, pe câţi a mai îmbucăturit şi Macrina când au tăiat-o pe nebuna de Ţica! Sunt bună mărturie şi pot să ne spună Gabor cu Părădica, dar mai cu seamă moş Lae şi pruncii Frunzinei. S-o spun pe cea dreaptă, parcă-l şi văd pe Moşoiu aşezat pe prispă, înţelegându-se cu nevasta în seara de Ignat, după ce terminară cu lucrul şi orânduiră prin curte şi şopriţă:

— Nu pot înghiţi, Macrino. Mi se opreşte-n gât şi gata, numai când mă gândesc câţi din satul ăsta aşteaptă praznicul flămânzi şi cu masa goală.

— Da, da! – murmura Macrina obosită. Sunt atâţia care n-au o coadă de porc în bătătură – adăuga gânditoare, începând să-i înşire, de la Irina lui Şofron şi moş Bâtu, până la Maxoaie şi Şpoculeana.

—Du-le d-aci, Macrino. Dă-le la toţi flămânzii, pentru că ce daţi celor săraci şi flămânzi, Mie îmi daţi, zice Domnul Iisus. Să se bucure şi să simtă că şi la ei e Crăciunul. Dumnezeu ne e martor. Ne vede şi ne dă îndoit pentru mila şi omenia noastră.”

CBV: Dar cu ospitalitatea de care vorbeai adineauri?

VI: Cu ospeţia e ceva mai greu şi asta pentru că în carte sunt foarte multe situaţii când creştineasca dărnicie a ţăranului nostru se manifestă din plin, cu inima deschisă. Totuşi, mă voi opri la acea scenă în care e descris cum o familie nevoiaşă şi destul de numeroasă, pe deasupra, consimte ca din puţinul pe care şi-l poate pune pe masă, să ofere câte ceva şi unei femei bătrâne, bolnavă şi neajutorată – Mohânca, după cum îi spuneau govojdanii. Fac precizarea că întâmplarea este rememorată prin mintea şi ochii unui copil, şi repovestită după foarte mulţi ani, de un martor ocular, o fostă fetiţă, de pe acum şi ea femeie bătrână. Dar s-o lăsăm pe baba Micăşoaie s-o spună pe-ncet şi s-o retrăiască:

„— Se certau ai mei pentru biata bătrână. Înţarc-o d-aci, măi muiere, îi zicea deseori tăicuţul. Dai la Mohânca bucătura din gură de la pruncii ăştia! Avea şi taica dreptatea lui, că nu ne scoteau colacii şi nici plăcintele din casă.

— Lasă, Pantelimoane – răspundea atunci mama Nuţa: ferice de cel ce are de unde să dea şi dă, dar vai de cel ce n-are şi aşteaptă fără să primească!!

— Când auzea aste vorbe, ca prin farmec se liniştea bietul tata. Punea pe masă felia de pită sau boţul de mămăligă. Ştia că vine Mohânca.

— Mai bine să ai şi să dai – glăsuia uşurat după ce pleca bătrâna – decât să aştepţi să-ţi dea altul şi să-ţi fie-n zadar aşteptarea.”

CBV: Ca unul care a investigat îndeaproape povestea tristă a satului românesc din perioada cotelor, iar mai apoi a colectivizării, crezi că s-ar fi putut evita atâtea nelegiuiri nesăbuite, că s-ar fi putut găsi o cale care să nu fie viciată de atâtea contradicţii?

VI: În principiu, da, pentru că contrariile nu sunt contradictorii, ci complementare. Asta, ca să fim în ton cu ceea ce susţinea Niels Bohr, celebrul fizician danez, în al său principiu al complementarităţii: „Contraria non contradictoria sed complementa sunt.”

CBV: Nu cunosc citatul, dar presupun că se referea la oameni normali, chemaţi la guvernarea unei lumi normale, după reguli, principii şi legi la fel de normale. Or, în perioada de maximă recrudescenţă a totalitarismului, de fapt, una şi aceeaşi cu cea a CULDUŞILOR, au ieşit la suprafaţă, au proliferat şi s-au cocoţat pe funcţii tot felul de indivizi, o liotă întreagă de specimene, unele de-o seamă cu Poşârcă, Mânjală, Pogace sau Coteţ, altele, de teapa lui Vânjosu, Hainu, Scobaru sau Păpău. Şi totuşi, cum a fost posibilă oare o asemenea excreşcenţă politico-socială? Şi, de unde, Doamne, atâtea brute, atâţia slugoi habotnici, dispuşi să accepte o astfel de rinocerizare, dar, mai ales, să treacă la implementarea ei?

VI: Apăi, dacă tot suntem în raza de acţiune a citatului cu valoare de adevăr universal, incontestabil, aş răspunde la întrebarea ta cu o altă vorbă de duh, una care, de această dată, aparţine matematicianului Grigore Moisil, trăitor el însuşi în acele tulburi şi tensionate vremi: „Legile ţării nu interzic nimănui să fie imbecil.” Şi spunându-ţi asta, cred că ţi-am spus tot.

CBV: Cugetarea profesorului Moisil, pe cât de profundă, pe-atât de adevărată şi plină de sensuri, cu certitudine este cel mai nimerit prilej pentru a pune punctul final primei părţi a interviului dedicat acestei teme, urmând ca într-un viitor număr al revistei să ne continuăm periplul, oprindu-ne asupra celorlalţi doi piloni ai gospodăriei ţărăneşti traditionale: carul şi animalul.

Interviul a fost publicat în ziarul on-line Europeanul.eu