„Limbajul de lemn a fost, este şi va rămâne un automatism lingvistic schilodit, inert, pietrificat şi, prea adesea, sulfuros; un duh al limbii, care bântuie epidemic”
CBV: Domnule Valeriu Ilica, îţi propun ca în interviul de astăzi, să abordăm o cu totul altă problematică, una circumscrisă stilisticii, dar într-o oarecare măsură şi criticii literare propriu-zise. În concret, vreau să ne referim la ceea ce ştiinţa literaturii numeşte „limba de lemn” sau „limbajul de lemn”. După cum bine se ştie, este un subsistem lingvistic, despre care s-a vorbit şi se vorbeşte din ce în ce mai mult. A se vedea lucrările semnate de Francoise Thom, Tatiana Slama Cazacu, George Orwell cu romanul său, 1984, iar mai nou, de doamna Lavinia Betea, cu studiul „Comunicare şi discurs în limba de lemn a regimului comunist”, ca să menţionez doar câteva dintre ele.
VI: Găsesc îndreptăţită propunerea, gândindu-mă la faptul că, într-o anumită parte a cărţii, recurgerea la efectul artistic şi emoţional al limbajului de lemn este frecventă, pasaje întregi purtând pecetea acestui stigmat.
CBV: Înainte de a intra în subiect, cred că se impune o delimitare, o marcare a teritoriului nostru operaţional. Cu alte cuvinte, pentru o mai bună clarificare a termenilor, te rog să formulezi o definiţie a limbajului de lemn. Nu neapărat cum ar face un sociolog sau un istoric literar, ci aşa cum l-ai perceput şi l-ai promovat în paginile romanului CULDUŞII. Asta, ca să ştim de la început despre ce vorbim.
VI: Deşi subiectul în sine presupune o abordare in extenso, încerc să mă restrâng şi să încropesc o definiţie, fie ea şi aproximativă. Corina! În timp ce scriam acele pasaje la care te referi, ţin să subliniez că îl simţeam ca un schematism verbal, specific anilor '50- '60, adică celor două „oprimante decenii”, perioadă în care s-au săvârşit brutalităţi înspăimântătoare şi au avut loc cele mai multe abuzuri şi ilegalităţi, schiloditoare restrângeri şi anulări de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti.
CBV: Eşti de acord să-i spunem generic „epoca talibanică” a comunismului românesc?
VI: Sunt, sigur că sunt, dar cu condiţia să subliniem că aceasta a fost o epocă impusă şi, ca atare, i-aş zice, a comunismului de import, a consilierilor şi a practicilor represive, de sorginte străină. A fost, de fapt, perioada de „rinocerizare” a comunismului în toate ţările Europei de Est.
CBV: Se poate vorbi de rinocerizare şi în cazul comunismului?! Te întreb pentru că, aşa cum apare conceptul la Eugen Ionescu, este vizat în primul rând nazismul, proliferarea sa copleşitoare.
VI: Cred că nu greşim, cu condiţia să facem precizarea expresă că ne referim doar la segmentul istoric respectiv. Sigur, nu contestă nimeni faptul că, pe urmă, în toate ţările lagărului socialist, uşor,uşor, apele s-au dezgheţat. Inclusiv la noi. Nu atât cât ar fi trebuit, dar a fost o relaxare.
CBV: Din această perspectivă privite, crezi că se pot găsi similitudini, că există asemănări între cele două doctrine ale secolului 20?
VI: Există atât asemănări, similitudini cum le zici tu, cât şi deosebiri. Privite retrospectiv, ambele doctrine promovau intoleranţa. Şi una, şi alta erau contaminate cu un delir de suspiciune. Amândouă propovăduiau ura, cu deosebirea că, în cazul nazismului, se cultiva ura de rasă, pe când comunismul leninisto-stalinist mergea pe ura de clasă, manifestată sub forma mult trâmbiţatei lupte de clasă. Era o luptă vicleană, parşivă chiar, pe care o ascuţeau mereu. Era perioada în care, peste tot, mişunau doar năpârci veninoase, mârşavi de culaci, sabotori şi comandouri de bandiţi. Revenind la tematica interviului nostru, subliniez chiar de la început că evenimentele descrise în acea parte a romanului, personajele care se confruntă, ideile pe care le promovează, acţiunile şi comportamentul lor, toate se suprapun, în timp, peste epoca, peste perioada de care vorbim. Acum, reluând definiţia pe care mi-o ceri, aş adăuga că limbajul de lemn a fost, este şi va rămâne un automatism lingvistic schilodit, inert, pietrificat şi, prea adesea, sulfuros; un duh al limbii, care bântuie epidemic. Un smog asfixiant, din care, în mod premeditat, a fost extrasă până şi ultima moleculă de oxigen. E o plagă, o tumoare care, atunci când apare o sumă de condiţii, proliferează supurând la nivelul epidermic al oricărei limbi. În cazul nostru, poate fi definit şi ca un jargon politic, redus la un set de formule şi sintagme, la stereotipii şi expresii tabu, preparate în laboratoarele propagandei de partid. De o religiozitate profană în însăşi esenţa lui, e „un monolog în Babilon”, care avea darul de a nu spune, a nu transmite şi a nu însemna nimic sau aproape nimic. Altfel spus, era un mic dejun lingvistic, servit la „plimbă tava” sau, cel mai adesea, la pachet. Un drog uşor, administrat în doze progresive, după sfatul activistului raional sau după reţetarul şi prescripţia tovarăşului instructor de la regiune. Auzit, nu vorbit, îl percep ca un pseudodialect, lozincard, festiv şi festivist, plin de triumfalisme ieftine, de egotism şi imaginare victorii. De un optimism bolnav, este în aceeaşi măsură, plat şi fudul, mohorât şi mineral; un fel de malformaţie lingvistică, provocată ideologic şi experimentată propagandistic în bilanţuri, plenare şi congrese, în rapoartele, informările, analizele şi sintezele cu circuit închis sau, rutinier, la vedere, în luările de cuvânt din plenul plicticoaselor şedinţe de partid. L-aş defini ca un organism sufocat, rectiliniu, redus la gestică, o scleroză sonoră, în care cuvântul şi-a pierdut atributul comunicării, un mod de exprimare de-o senilă incoerenţă, în care acelaşi cuvânt, golit de logică, era excomunicat de pe teritoriul gândirii.
Privit din perspectiva fiziologiei şi a stării de sănătate a limbii, limbajul de lemn este produsul cel mai toxic şi mai nedigerabil al unei epoci, fie ea şi de aur, al unui sistem, al unei ideologii. În fine, este emblema, blazonul şi cartea de vizită a oricărei construcţii politice criptototalitare. În ce mă priveşte, rămân şi susţin această părere, deşi este notoriu faptul că în Rusia ţaristă, se vorbea la un moment dat de o „limbă de stejar”, iar la noi, în perioada imediat postdecembristă, de o limbă „păsărească”, invadată de cuvinte englezeşti sau de termeni din cibernetică, informatică, marketing şi modă. Corina! Chiar dacă acest neodialect există – şi există – este un limbaj confecţionat dintr-un „lemn” de esenţă îndoielnică: de salcie, de plută; poate, pe ici, pe colo, de răchită. După părerea mea, e perisabil, sună fals şi-i fără şanse. Nu cred că va prinde cheag în bătătura limbii române. Şi nici că va face carieră.
CBV: E un punct de vedere pe care, dacă vrei, te rog să-l susţii în continuare.
VI: Comic prin ridicolul pe care îl conţine, paradoxal, este lipsit de umor. De o elucubrantă infantilitate, e mai degrabă un experiment al limbii, greu de suportat, atât digestiv, cât şi auditiv. Dureros şi dramatic totodată, e ceva între fanfaronadă găunoasă, băţoşenie lipsită de suport şi de virilitate, teatru al absurdului şi comedie bufă. Sub aspect politic privit, este, nici mai mult, nici mai puţin decât „un cod al minciunii oficiale”, o stereotipie de limbaj, prin care se încearcă modelarea unor stereotipii de gândire şi de comportament, a omului nou, în ultimă instanţă.
CBV: Dacă tot suntem în sfera de acţiune a definiţiilor, încearcă una şi pentru „omul nou”?
VI: Încerc, dar foarte succint. Şi numai metaforic. O definiţie de lucru, dacă vrei: un animal domesticit, pentru a fi apoi dresat. Dar, ce mai tura-vura?!Limba de lemn e ceea ce a fost drama, hazul, durerea şi penibilul câtorva decenii.
CBV: Constat că, deşi la început ne propusesem o simplă definiţie, „fie ea şi aproximativă”, până la urmă, a ieşit o adevărată tomografie. Totuşi, te întreb: crezi c-ar mai fi ceva de adăugat?
VI: Sub aspect „vestimentar”, poate s-ar impune o mică precizare. Este un limbaj împopoţonat cu cele mai neaşteptate pleonasme. E doldora de cacofonii, de confuzii şi stâlciri de cuvinte. Abundă în repetiţii idioate sau dezacorduri gramaticale, unele doar ridicole, altele jenante, chiar supărătoare.
CBV: Citind, mai exact, recitind, câteva dintre pasajele „contaminate” cu virusul limbajului de lemn, aveam o nedumerire. Se năştea aproape de la sine o justificată întrebare. Oare n-ai exagerat pe undeva? N-ai îngroşat tuşele de dragul obţinerii unui anume efect – stilistic, caricatural, umoristic?
VI: Şi eu mi-am pus această întrebare şi am ajuns la concluzia că fenomenul a fost redat cinematografic, în mărime naturală, faţă şi profil. Aşa cum exista şi cum se putea vedea cu ochiul liber. Dar, pentru a fi suficient de convingător, răspunsul la întrebarea ta trebuie să mai cuprindă cel puţin o precizare, i-aş zice, de detaliu. Înainte de a scrie şi a descrie perioada oprimantelor decenii – pentru că la ea ne referim – am recurs la o amplă şi tenace muncă de documentare. Am căutat, mi-am procurat şi am citit tot felul de documente, rezoluţii, diverse alte însemnări. Am avut la dispoziţie cărţi, culegeri de stenograme, alte materiale oficiale, într-un cuvânt, documente de partid şi de stat elaborate în perioada respectivă. Am navigat pe internet. Am apelat la tot ce se constituia în sursă credibilă de documentare. Corina! M-am înspăimântat pur şi simplu luând cunoştinţă de dimensiunea fenomenului. E ceva incredibil. Ai senzaţia că ai eşuat şi te rătăceşti într-o realitate paralelă. Aşi ai pleonasmului şi ai cacofoniei, sfidând cele mai elementare reguli de ortografie şi ortoepie, înalţi demnitari de partid sau mărunţi activişti raionali iau cuvântul, perorează, critică, demolează, raportează, informează, dau indicaţii. Cel mai adesea, într-o frazeologie rudimentar-barbară, din punct de vedere lingvistic, vreau să zic. Susţin cu toată convingerea o anumită idee, pledează ditirambic pentru ea, dar, ghinion!, în momentele imediat următoare, acelaşi ilustru orator pierde controlul volanului, derapează semantic, intră în coliziune cu el însuşi, încearcă să se redreseze şi, cu o seninătate demnă de o cauză mai bună, afirmă taman contrariul. Asculţi, citeşti, îţi faci cruce cu limba în cerul gurii şi te declari blocat. Simţi cum se „sparie gândul”. Fără să vrei, te trezeşti exclamând, ca individul care vedea pentru prima dată girafa: Dom’le! Aşa ceva nu există!
CBV: Şi totuşi, se întâmpla în „miezul aprins” al secolului douăzeci.
VI: Aşadar, fără pretenţia de a te convinge, rămân la părerea că nu am exagerat cu nimic. Nu, pentru că tot ce am citit despre limbajul de lemn, am fişat cu atenţie, mi-am notat cu grijă sau numai mi-am făcut însemnări şi mici comentarii pe documentele studiate. Aşa că, oricând pot ieşi cu documentul pe tarabă sau îl pot trimite pe oricine la sursa de informare. În ce mă priveşte, eu n-am făcut decât să selectez, să sistematizez şi să valorific în plan literar expresiile care mi se păreau cele mai ilustrative şi mai definitorii prin frecvenţa, ciudăţenia sau farmecul lor pervers, punându-le în gura unora sau altora dintre personajele cărţii. Nu toate, pentru că sunt aşa de multe, încât, la un moment dat, vezi că te inundă, simţi că te sufocă. Ce a ieşit, ce am reuşit se poate simplu constata, parcurgând filă cu filă, paginile cărţii.
CBV: E tocmai ceea ce mă pregăteam să-ţi propun, dar, şi aici, vreau să o facem cât mai selectiv. Să ne oprim numai la acele exemple pe care le consideri clarificatoare, semnificative.
VI: Pentru a avea o imagine corectă şi cât de cât cuprinzătoare despre dimensiunile acestui fenomen, consider că va trebui să ne oprim la cel puţin trei categorii de personaje care practică în CULDUŞII sportul cu limbajul de lemn: activistul de partid, şi aici îl includ şi pe tovarăşul de la cadre. Urmează, în ordine, aplaudacul de şedinţă, agitatorul de serviciu, guristul orientat, votantul la ordin, totdeauna prezent, disciplinat şi cuminte. În paranteză fie spus, aceştia duc greul. Ei, membrii de jos, sunt baza muncii şi construcţiei de partid. De votul şi de aplombul lor au depins succesele noastre „prezente, trecute şi viitoare”. A treia categorie, dar nu şi cea din urmă, o reprezintă organele statului, cele chemate să apere tânăra şi firava noastră democraţie. Rapoartele şi informările lor, chiar dacă n-au festivismul documentelor emise pe linie de partid, au totuşi un ce aparte şi, ca atare, trebuie menţionate ca parte componentă a acestui virusat întreg.
CBV: După aceste consistente precizări, să le zicem teoretico-preliminare, ar fi timpul să trecem la partea aplicativă a interviului nostru, la cea în care vreau să identificăm pe text afirmaţiile susţinute până acum. Şi vreau să începem neapărat cu începutul. Mai exact, cu momentul înfiinţării, în 1949, a comitetelor executive provizorii, ca organe ale administraţiei locale şi ale puterii de stat.
VI: Presupun că te referi la acea şedinţă „de alegeri”, condusă de tovarăşa activistă Crenguţa Piftie, în care votanţilor din Govojdia nu le rămăsese decât să susţină şi să voteze avântat ceea ce se stabilise în prealabil, în spatele uşilor închise de la centru. Deci, după primirea tovarăşei, după „delicateţurile” şi încălzirea de rigoare, se trece direct la subiect. Sigură pe ea, activista Crenguţa îşi expune scopul şi durata vizitei:
VI: Presupun că te referi la acea şedinţă „de alegeri”, condusă de tovarăşa activistă Crenguţa Piftie, în care votanţilor din Govojdia nu le rămăsese decât să susţină şi să voteze avântat ceea ce se stabilise în prealabil, în spatele uşilor închise de la centru. Deci, după primirea tovarăşei, după „delicateţurile” şi încălzirea de rigoare, se trece direct la subiect. Sigură pe ea, activista Crenguţa îşi expune scopul şi durata vizitei:
„ — Tovarăşi! – li se adresa cadrista, ridicându-se de la prezidiu în picioare. Astăzi, organizaţia dumneavoastră de bază trăieşte un monument istoric. Aşa cum poate ştiţi de la tovarăşul Poşârcă, noi, judeţeana de partid, am hotărât să înfiinţăm aici, în Govojdia, un Comitet Local şi Popular şi Provizoriu. Această hotărâre a judeţenei noastre presupune luarea unor măsuri juste în direcţia politico-organizatorică, administrativă şi, după cum o să vedeţi imediat, de propagandă. Prima dintre ele se numeşte alegerea unui preşedinte ales. Aşa ne învaţă partidul, aşa procedăm. Recomandarea noastră, a judeţenei de partid, ne învaţă să dăm dovadă de gândire politică, să analizăm adânc atunci când ne alegem, ca să putem alege just un tovarăş călit în lupta cu duşmanul, cât mai ilegalist, dacă se poate, fără păcate şi fără pete ori bube la dosar. Democratic vorbind, să fie de departe, cum ar veni pe înţelesul nostru, cel mai bun din cei mai buni. Aşa ne cere partidul, aşa ne facem că suntem. După cum bine spunea preşedintele Poşârcă – o tăie gura pe dinainte – toţi tovarăşii prezenţi aici de faţă sunt buni. Unii chiar foarte buni. În această fericită situaţiune, trebuie să gândiţi răspicat, să daţi dovadă de maturitate şi responsabilitate politică, pentru că alegerea este a voastră. Voi sunteţi votanţii. La voi e pita şi cuţitul. Aşa dictează partidul, aşa votăm! Pe cale de consecinţă, ca să respectăm întru totul democraţia de partid, eu nu mă bag. Totuşi, consider că este de datoria mea, a judeţenei de partid, să îl propun pentru înalta funcţie de preşedinte a Comitetului Local şi Comunal şi Popular şi Provizoriu pe tovarăşu’ Poşârcă D. Dumitru. E bine să nu greşim. E bine să fim orientaţi. Aşa după cum veţi vedea din autobiografia pe care i-o voi prezenta în continuare, tovarăşu’ aci de faţă este un minunat exemplu de muncă, luptă şi viaţă, pentru noi toţi, iar pentru cei mai tineri dintre noi, şi o mamă bună. E omul potrivit la locul potrivit, în momentul potrivit.
— Tovarăşa Crenguţa! – gemu culduşul, trântindu-se neputincios pe scaun. N-am aer! Lăsaţi-mă ca să răsuflu o minută.
— Uşuraţi-vă liniştit, tovarăşu’ Poşârcă! – răspunse c-un aer sobru activista. Vă înţeleg perfect: momentul e istoric!
— Tremură tot! – se sperie şi da din colţ în colţ Mânjală.
— Ãsta moare aci, dacă nu-i dăm măcar o gură! – se auzi din sală o voce gângăvită, moment în care toate privirile se-ndreptară spre distinsul şi emoţionatul candidat.
Într-adevăr, Poşârcă avea o faţă tâmpă, puhavă şi ponosită. Tremurul capului şi al mâinilor trăda un om care băuse din greu la viaţa lui, un chefliu aproape terminat, incurabil şi, poate, plin de beteşuguri.
— Eu zic că n-ar fi rău ca să luăm o mică pauză – propuse plenului Crenguţa, la rându-i speriată.”
CBV: Convingător discurs, nu-ncape îndoială! Şi o modalitate de a spune cât mai puţin prin cât mai multe cuvinte, ar zice George Pruteanu. Dar să vedem ce „perle” debitează Crenguţa după pauză.
VI: Le-avem la îndemână. Le-am preluat aşa cum au fost consemnate în procesul verbal:
„—Aşadar! – reîncepu Crenguţa după pauză, cu ochii aţintiţi asupra lui Poşârcă. Aşadar, tovarăşul Poşârcă D. Dumitru, fiu al acestui meleag şi proaspăt absolvent al şcolii de partid, formă scurtă, adică douăzeci şi una de zile, executate la activ douăsprezece, s-a născut încă din fragedă pruncie. A copilărit din greu, mai ales în anii crunţi ai ilegalităţii, pentru că tovarăşu Poşârcă este înainte de toate un ilegalist. Deşi este de profesie fără, la origine a fost ţăran sărac. Carte ştie, două clase, dar scrie şi citeşte slab. Din fragedă pruncie, a fost un luptător de frunte al clasei muncitoare de la sate, iar acum este un tovarăş călit şi încercat. Poate oricând să adâncească o problemă şi cu cât o adânceşte mai mult, cu atât mai bine. Are spirit de clasă şi voinţă de a ascuţi lupta, pentru că trebuie s-o spunem deschis: nu noi am inventat lupta de clasă! Noi doar o ascuţim, şi cu cât o ascuţim mai adânc, cu atât mai repede, tovarăşi!
După cum se vede, de când a fost la şcoala de partid este mult mai hotărât şi mai bine pregătit politiceşte. S-a pătruns de ură împotriva duşmanului de clasă şi manifestă vigilenţă dârză pe toate cărările, dacă se poate spune aşa. A adus multe servicii cauzei. Nu mai departe de vara trecută, ca să dau şi un exemplu, s-a implicat în bunul mers al batozei, luând problema în mână, împreună cu cele mai severe măsuri împotriva mârşavului de batozar, cu care s-a certat pentru că s-au creat frecuşuri între ei. Fiind un tov călit în lupta cu duşmanul, l-a demascat ca duşman şi chiar unealtă a duşmanului de clasă, aşa cum ne cere şi ne învaţă partidul.
Totuşi, să recunoaştem, tovarăşi, că n-am fi comunişti şi membri de partid dacă i-am trece cu vederea unele slăbiciuni. Spun aceasta pentru că, pe lângă părţile sale bune, tovarăşul Poşârcă are şi merite negative, cum ar veni, afecţiuni. Ca la orice tovarăş bărbat, îi place băutura, dar în mică măsură şi numai când o primeşte pe gratis, ceea ce e bine. Ca să fiu sinceră până la capăt, aceasta a atras după sine afecţiunea de a fi afemeiatic, însă nu întotdeauna; numai când s-a putut.
Tovarăşi! – se entuziasma Crenguţa, rostindu-şi cuvântul şi autobiografia. Voi sunteţi elementele cele mai înaintate din rândurile ţăranului muncitor local. Voi veţi aduce bogăţia şi fericirea peste haturile Govojdiei. Voi aveţi obligaţia istorică de a fi fruntaşii fruntaşilor, iar noi, partidul, avem meritul să ne mândrim cu voi. Fiţi vigilenţi cu mârşavul de duşman, care, chiar dacă nu există, împiedică bunăstarea şi frânează belşugul, aşa cum am mai spus. Iată de ce e bine s-o spunem din nou, chiar dacă n-o recunoaştem! Noi avem o problemă. După ce am rămas în urmă din cauza mârşavului de duşman, mai suntem şi înapoiaţi. Din cauza lui nu putem ajunge la superioritate, ca să avem avantaje şi să fim fruntaşi. Cu toate acestea, nu tremuraţi, tovarăşi – sublinie Crenguţa, privind tot mai îngrijorată spre Poşârcă. Vom merge înainte. Aşa cum ne învaţă partidul, trebuie să avem înţelepciunea de a alege un preşedinte pe măsura noastră. Trebuie să gândim uniform. Prin urmare, este cineva împotrivă? Nimeni. Bravo! Se abţine cineva? Nu. Mulţumesc! Deci, aşa cum aţi putut constata, hotărârea de partid a fost dusă la îndeplinire: tovarăşul Dumitru D. Poşârcă este preşedintele Comitetului Local şi Comunal şi Popular şi Provizoriu. A fost ales întocmai, direct şi democratic, prin vot secret, aşa cum spune statutul şi partidul. Cu aceasta…
— Şi noi?! – făcu o nouă interpelare Ariştanţu. Nu trebuia ca să ne reproducem? Adică să luăm cuvântul?
— Bineînţelees, bineînţelees… – se bâlbâia cadrista, uitându-se cum tremură Poşârcă. Vă rog ca să vă pregătiţi. Începem cu…”
CBV: Pentru a ne face o imagine cât mai exactă despre atmosfera în care au decurs lucrările şedinţei de alegeri, te rog să alegi câteva fragmente şi din intervenţiile acelora care au luat cuvântul.
VI: Primul pe listă a fost – ca de obicei – tovarăşul Mânjală. Iată cum îl caracteriza, în puţine dar frumoase cuvinte, pe tovarăşul său de luptă şi de ideal:
„— Tovarăşul Mânjală – se prezentă culduşul descheindu-se la guler, în timp ce se ridica în picioare. Tovarăşi! Aşa cum a spus tovarăşa Crenguţa, îl cunosc pe tovarăşul Poşârcă încă din fragedă pruncie. Tov Poşârcă e un tovarăş pătruns de ură adâncă împotriva duşmanilor clasei muncitoare. Tov Poşârcă este sincer faţă de partid, pentru că are spiritul de clasă ridicat. Tovarăşa Crenguţa! – se entuziasma Mânjală. Să mor io! Dânsul, şi făcu o plecăciune spre Poşârcă, ăsta rupe norii. Gândeşte sănătos. Dar, ca să nu greşesc la acest capitol, trebuie să vă spun că când e vorba de luptă, tovarăşul Poşârcă n-are mamă, n-are tată.
— L-o fi fătat vreo mătuşă – chicoti Doleţu, obligând-o pe Crenguţa să intervină, dând cu plaivazu-n masă.
— Tovarăşi! – îşi continua nestingherit Mânjală cuvântarea. Just a spus tovarăşa de la partid. Tov Poşârcă ne învaţă să construim o luptă de clasă mai dreaptă şi mai bună. Tovarăşa Crenguţa! – devenea patetic şi confesiv întâiul orator. Eu n-am o problemă. Din contra, eu zic că-i bine să-l alegem. Trăiască tovarăşul Poşârcă!”
CBV: Din câte ştiu eu, şi o confirmă procesul verbal, a urmat la cuvânt tovarăşul Soţalişcu. Spicuim câte ceva din alocuţiunea sa?
VI: Nu tot. Esenţa, deşi, după cum vei vedea, „combate bine”. Spune lucruri nemaipomenite, încât îţi vine să zici: din două, una, ăsta ori e prost, ori e prost. Dar, cel mai bine e să-i dăm culduşului cuvântul:
„— Tovarăşu’ Soţalişcu – se auzi cu greu o voce ce venea de undeva din fundul sălii. Aşa după cum bine a spus tovarăşa Crenguţa, îl cunosc pe tovarăşul Poşârcă încă din fragedă pruncie. Tovarăşul Poşârcă este un tov călit. Tov Poşârcă manifestă ură adâncă în lupta cu duşmanul, dar şi faţă de unele persoane care au la activ cazuri de apucături urâte, cum ar fi unul Sandric, la care, nevasta lui, să mă ierte tovarăşa Crenguţa, de ani de zile trăieşte cu altul şi dezbină familia înjghebată cu sârg şi sudoare, că au patru prunci până acuma. Tovarăşa Crenguţa! Eu n-am o problemă. La acest capitol, sunt pentru şi votez împotriva… duşmanilor clasei muncitoare. Trăiască to…”
CBV: Aha! La punctul trei, vorbeşte moş Coteţ. Ce facem? Îl consemnăm sau trecem mai departe?
VI: Trebuie să-l consemnăm, pentru că bătrânul e pe fază. Punctează „punctual”, ca de fiecare dată:
„— Tovarăşu’ Coteţ – grohăi răguşit vorbitorul, începând să turuie cu mâna ridicată. Aşa cum foarte bine a spus tovarăşa Crenguţa, când a luat problema în mână, şi eu îl cunosc pe tovarăşul Poşârcă din fragedă pruncie. Ştiu că e bun şi n-are îndoieli în munca de la om la om. E un tovarăş capabil de orice, care nu se va da în lătúri, până nu va zdrobi lupta duşmanului de clasă, care nu doarme, ci în mod huliganic pune la cale ceva, că nu lasă bunăstarea şi belşugu’, aşa cum just a spus tovarăşa Crenguţa. Iată de ce tovarăşul Poşârcă e fecior faină şi băiat de gaşcă, adică e un tov adevărat. şi un bun organizator. Încă din fragedă pruncie. Ştie să cultive munca: rezistă la băute. Garantez eu. E de comitet. Tovarăşa Crenguţa! Nu ştiu dacă ştiţi. Eu n-am o problemă. Sunt pentru ca să votăm aşa cum ne învaţă partidul. Trăiască…”
CBV: Conform celor rezultate din procesul verbal al şedinţei, a luat cuvântul şi elementul tânăr, adică tovarăşii Doleţu şi culturnicul Ariştanţu.
VI: N-ar fi fost politic dacă „alimentu tânăr”, cum le zicea Poşârcă, ar fi rămas în afara listei de gurişti. Chiar dacă au spus lucruri adânci şi au scos la iveală adevăruri grele, mai ales cel de-al doilea, responsabilul cu „culturalul”, eu cred că fragmentele din intervenţiile celor trei sunt suficiente. Şi îndeajuns de concludente. Recapitulând puţin, aş vrea să subliniez că atât regia, cât şi disciplina de partid au funcţionat perfect. Toţi cei din sală o privesc pe tovarăşa Crenguţa muţi şi desfiguraţi de admiraţie. Toţi o ascultă cu atenţie sporită. O aplaudă şi o aprobă cu entuziasm, pentru ca apoi toţi să repete mecanic frânturi din discursul ei. Fiecare ce a înţeles şi cât a reţinut. Toţi se întrec în a fi de acord cu propunerea ei. Toţi o citează copios, în crescendo. Mânjală, aşa cum a spus tovarăşa Crenguţa. Soţalişcu, aşa cum bine a spus tovarăşa Crenguţa. Orientat şi docil, aplaudacul Coteţ plusează: aşa cum foarte bine a spus tovarăşa Crenguţa.
În altă ordine de idei, toţi au sau n-au o problemă. Toţi l-au cunoscut pe „candidatul ales” încă din „fragedă pruncie”. Inclusiv „alimentu tânăr”, ceea ce o surprinde până şi pe tovarăşa Crenguţa. Aşa cum se poate vedea, toţi vorbesc frumos şi de bine despre el. Toţi îl laudă, vorba lui Coteţ, „ca popa pe mort”. Şi toţi, absolut toţi, ajung la aceeaşi concluzie, magistral sintetizată în fraza rostită de vajnicul Ariştanţu:
„Aşadar, acesta-i tov Poşârcă: un tov viguros, cu origine socială sănătoasă, un tov model, care iubeşte munca şi dă dovadă de devotament la datorie.”
CBV: Şi mai simplu spus, e omul de care avea absolută nevoie „provizoriul” din Govojdia.
VI: Deşi pe moment ai senzaţia că odată cu alegerea”alesului” comedia s-a terminat şi respiri uşurat, în curând îţi dai seama că, de fapt, circul abia acum începe.
CBV: Presupun că te referi la actul ultim al şedinţei, cel în care tovarăşa care a condus şedinţa dă glas concluziilor, orientărilor şi indicaţiilor de partid, stabileşte direcţiile de acţiune, identifică priorităţi, hotărăşte termene, mod de realizare şi responsabilităţi.
VI: Ai sesizat corect! Suntem în punctul culminant şi cel mai tensionat al şedinţei. Dacă în stereotipele luări de cuvânt ale votanţilor lui Poşârcă au predominat consensul, unitatea de vederi şi de atitudini, supuşenia idioată, clişeul dogmatic şi cuminţenia manipulată, acum, odată lucrurile fiind tranşate, se schimbă calimera. Tovarăşa Crenguţa se încruntă, ia înălţime şi redevine oficială. Deşi foloseşte acelaşi vocabular uzat, sărac şi repetitiv – model şi amestec de caricatural, incoerenţă, logoree şi fanfaronadă – tonul este imperativ, milităros, cazon. Dispoziţiile curg în ritm de tobă. Avem parte de o pledoarie angajantă şi mobilizatoare. Ni se trasează directive. Pe termen scurt şi mediu, deocamdată. Ni se servesc îndemnuri la vigilenţă dârză. Urmează un val de chemări la întrecere, la ascuţirea luptei, ca să nu zic la război. Strategia şi tacticile recomandate, trimiterile precipitate la uneltirile mârşavului de duşman, la frontul nevăzut al luptei de clasă, la anticiparea bătăliilor şi a luărilor cu asalt ce vor urma, a greului care abia acum începe, toate îndreptăţesc o asemenea constatare.
CBV: Dar pentru a nu pierde nimic din prospeţimea-i prolixă şi stufoasă, vreau să-l redăm în întregime în cele ce urmează:
„— Dacă totuşi mai are cineva ceva deosebit în legătură cu tovarăşu’ Poşârcă… Dacă nu – continuă după câteva clipe – să-l felicităm cu căldură, să-l urâm din tot sufletul, să-i dorim succesuri călduroase şi, aşa cum se obişnuieşte la orice început, să-i facem câteva indicaţii, instrucţiuni şi recomandări, care este ca o învăţătură pentru orice tovarăş de-a se înarma cu linia justă a partidului, ce n-are voie să greşească. Cu permisiunea dumneavoastră, tovarăşe preşedinte – începea de această dată să bată câmpii activista, întorcându-se protocolar către alesul ce cucăia molâu, duhnind a băutură şi mahorcă – cu permisiunea dumneavoastră zic, încă din această seară va trebui să vă organizaţi. Să vă formulaţi o echipă cu care veţi conduce treburile Comitetului Comunal şi Provizoriu.
— Nicio problemă, tovarăşa Crenguţa. În noaptea asta am formulat-o. Poate v-am mai spus – se da rotund culduşul, arătându-şi încă o dată virila sa încredere în sine. La noi e foc continuu.
— Apropo, să nu uit. Partidul vă dă dreptul s-aveţi voie să faceţi cum ştiţi că e mai bine pentru fericirea şi bunăstarea noastră, a organizaţiei de bază, vreau să zic. Fac public precizarea, aci să nu ne-audă nimeni, că aveţi deplina libertate să vă alegeţi echipa. Gândiţi-vă în primul rând la tovarăşii care şi până acum au dat un randament ridicat, cum ar veni să fie destoinici şi cu experienţă, însă nu-i pierdeţi din vedere nici pe cei care se angajează de-aci înainte de-a demasca zi şi noapte uneltirile şi piedicile mârşavului de duşman, oricare-ar fi el, cel mai vârtos a celor care au supt cu toată hotărârea vlaga omenirii din oamenii săraci. Tovii de care aveţi nevoie să fie imediat scoşi din producţie pe timpul programului, pentru ca să se implice în munca politică. Această muncă, la care e bine să îi spunem muncă politică şi de partid, trebuie să fie muncă educativă, adică strâns legată de celelalte munci, cum ar veni munca de la om la om şi invers. În ceea ce mă priveşte, voi raporta tovarăşilor Gutman, Câlţu şi Litvin, de la judeţeana noastră de partid, că, prin alegerea dumneavoastră, linia dreaptă a partidului va fi din ce în ce mai dreaptă, iar noi, partidul, suntem pe mâini bune. Se vor bucura să constate că elementul tânăr este viguros şi adânc reprezentat, de vreme ce prezenţa membrilor la vot s-a desfăşurat politic, cu o unanimitate patriotică de peste sută la sută. În altă ordine de idei, va trebui să combateţi panica războinică, prin adunări paşnice, de luptă pentru pace.
— Tovarăşa Crenguţa! – tresări Poşârcă. Aici aţi nimerit-o. Când vine vorba de luptă, eu n-am o problemă. Lăsaţi pe mine. Eu am stilul meu. Ştie tovarăşul Coteţ. O să luptăm pentru pace, până nu mai rămâne piatră pe piatră, până nu se mai vede om cu persoană şi ziua cu noaptea.
— În aceeaşi ordine de idei – venea cu pertinente precizări şi cu detalii – să aveţi în vedere viaţa culturală. În termen de trei zile, să vă organizaţi o bibliotecă democratică, dacă se poate cu mai multe volume, unde membrii să frecventeze recitări revoluţionare, cum ar fi: broşuri, lozinci şi portretele iubiţilor conducători. Să daţi ordin unui tov de nădejde să nască un colţ roşu, unde forţa locală a satului să citească recitări patriotice, dacă se poate, cu întreceri între recitatori, precum şi o gazetă de perete, care să răspundă de difuzarea largă a cărţii, pentru că, vrem, nu vrem, trebuie să mergem pe elanuri lirice. Tov Poşârcă! La acest capitol, răspundeţi direct şi personal.
În altă ordine de idei, aş vrea să vă spun câteva cuvinte adresate pe adresa membrilor noştri de partid, prezenţi aci de faţă. To’arăşi! Sunteţi o organizaţie puternică! Puterea organizaţiei dumneavoastră stă în forţa de unitate, pentru că sunteţi un colectiv închegat. Sunteţi unul şi unul, de la un capăt la altul; gândiţi la fel, la ordin şi numai dacă trebuie. Taman cum prevede partidul. A fost o plăcere pentru mine să vă cunosc! Acestea fiind zise, şedinţa se ridică.
— Doleţule! Doleţule! – se străduia din răsputeri Poşârcă să se ridice în picioare. Bagă bun!
— Ura! Uraa! Uraaa! – începu să strige răcanul, de-i tremura gligănuşul.
— Po-şâr-că! Po-şâr-că! Po-şâr-că! Cren-gu-ţa! – se porniră şi ceilalţi, bătând din palme şi urlând pe întrecute.
— Nu cred că-i politic ceea ce facem – interveni dojenitor Crenguţa, după câteva minute bune. Noi, membrii de partid, nu avem voie să ne lăsăm urlaţi. Dacă totuşi vreţi să doriţi o recitare, vă propun eu una frumoasă şi foarte revoluţionară, una pe care o utilizăm noi, judeţeana de partid. Ascultaţi! A-na Pau-ker şi cu Dej / A bă-gat spai-ma-n bur-gheji!; sau alta, şi mai revoluţionară: A-na Pau-ker lup-tă-toa-re / Pen-tru cla-sa mun-ci-toa-re! Acum, tare şi cu avânt, împreună cu mine! – îi dirija Crenguţa, dând din mâini şi urlând ca o dementă. Vă mulţumesc! Vă mulţumeesc! Vă mulţumeeesc! – încerca, dar fără spor, să-i oprească. Linişte! Linişte! Ha-lo! Potoliţi-vă! Rămâneţi la locurile voastre! – insista disperată, văzând că uralele distinşilor electori degeneraseră deja undeva între răgete, chiuituri şi huiduială. Ajunge, deocamdată! Vă aşteaptă alte sarcini la fel de importante şi de grele! De abia acum începe greul.
— Ştim – chiui Mânjală, frecându-şi mâinile de nerăbdare. Să fie de primit. Urmează păpiţa, ţitera şi aldămaşul!
— La fix cu obiceiul nostru – fu de acord, râdea prosteşte şi întări Doleţu. Când dăm de greu, se lasă c-o băută.
— Just! Foarte just, tovarăşe Doleţu – subscrise Ariştanţu, făcând un gest curtenitor spre activistă. Poftiţi, că nu scăpaţi aşa uşor de noi, tovarăşa Crenguţa. Poftiţi, că se răceşte crampa şi se slăieşte papricaşu’!
— Şi iar ne-o iau Gaunele cu Soţalişcu înainte – puse capac la invitaţie păţitul şi mai tânărul Doleţu.”
CBV: Frumos final! Promiţătoare perspectivă! Apoteotică, de-a dreptul.
VI: Pe măsura calităţilor şi competenţelor pe care le va demonstra în curând proaspătul ales. Iar exemplul cel mai la îndemână, cel mai ilustrativ şi mai apropiat de data alegerii sale s-a consumat la cele mai înalte cote în şedinţa de prezentare a comunei, acţiune la care a luat parte şi noua activistă de partid, detaşată anume în zonă, pentru sprijinul, îndrumarea şi impulsionarea muncii, ai ghicit, desigur, tovarăşa Didina Ludaie.
CBV: Cunosc pasajul. Numai că, până să intrăm în atmosfera de înaltă exigenţă partinică în care au decurs lucrările şedinţei, cred c-ar trebui s-o cunoaştem mai îndeaproape pe tovarăşa Didina:
„Tânără, bine clădită, chiar frumoasă, aş zice, şi de acţiune, după părerea lui Sever Scobaru, tovarăşa Didina Ludaie era pozitiv văzută la nivelul conducerii judeţene de partid, poate chiar mai pozitiv decât caţa şi prea sclifosita Crenguţa Piftie, cu care, lucru de înţeles până la un punct, dar numai în cazul tovarăşelor femei, se afla într-o permanentă, puternică, dar totuşi discretă concurenţă. Revenind la Didina, păcat, mare păcat că se-mbrăca şlampăt şi fără gust, iar pe deasupra mai purta şi o frizură malagamba, care, deşi nu-i frumos, trebuie s-o spun, n-o prindea deloc, ba, dacă-i pân-acolo, o şi făcea mai bătrână; dar asta interesează mai puţin. Important era însă altceva.
De când se debranşase-n zonă, lucrurile începură să se mişte. Zilnic şedinţe cu sarcini, termene şi mod de acţiune la concret. Verificări ale prezenţei la program, cam o dată la două-trei zile, dimineaţa la opt, prin sondaj, iar sâmbătă seara, operativa săptămânală lărgită, de analiză, concluzii şi măsuri. S-o recunoaştem franco! Din punctul său de vedere, are perfectă dreptate Scobaru: unde pune Didina mâna se vede imediat! Nu mă îndoiesc de asta şi nu m-am îndoit niciodată. Sunt sigur că ştie Scobaru ce spune.
De altfel, nu mai departe de vineri a luat parte la o amplă şi documentată prezentare a comunei, raportor fiind nimeni altul decât preşedintele Poşârcă în persoană. Animată de o înaltă conştiinţă politică, specifică vârstei, deşi cunoştea fără cusur toată zona, a considerat totuşi că o informare de-o asemenea ţinută, venită direct de la sursă, nu poate fi decât utilă şi absolut interesantă, mai ales dacă i se imprimă şi un elevat caracter de dezbatere – dialog, presărat ici-colo cu mici, dar atractive elemente colocviale, tip masă rotundă. Asta e Didina! Şi era dreptul ’mneaei să se organizeze. Ţine de crezul fiecăruia şi de practica muncii de partid:
— Permiteţi, tovarăşa Didina! – îşi începu patetic şi protocolar alocuţiunea oratorul. Sunt gata să-mi dau drumul. Pot să mă produc?
— Chiar vă rog! Daţi-vă drumul! – îşi intra în rol de moderator Didina, activista. Vă ascultăm. Poftiţi, dar scurt! Cât mai scurt, tovarăşu’, pentru că aşa după cum a demonstrat-o viaţa, în munca noastră politică, orice cuvântare vom cuvânta, dacă e de două ori mai scurtă, este de trei ori mai bună. Cu aceste precizări odată precizate, aveţi cuvântul. Vă rog să cuvântaţi!
— Ca orice sat de pe Valea Crişului – trecu în miezul problemei oratorul – comuna noastră este situată la poalele fluviului Crişul Alb.
— Fluviu aţi spus?! – întrebă nedumerită Didina, convinsă că nu auzise bine.
— Fluviu – răspunse Poşârcă – pentru că noi suntem o comună mare.
— Interesant! – murmură Didina, de-a dreptul derutată. N-am ştiut! Vă rog să mă scuzaţi, dar nu mi s-a părut chiar aşa de mare.
— Este! – se ţinea ca orbul de bâtă Poşârcă. Are o lungime de peste o mie de hectare, dacă punem la socoată bătrânii, atelajele şi copiii.
— Da, da – interveni aprobator Didina. Înseamnă că stăm bine. Dar zootehnie aveţi? – adăugă metodic şi profesionist, imprimând astfel întregii acţiuni o notă interactivă, din ce în ce mai dinamică şi mai instructivă.
— Numai dobitoace! – răspunse prompt Poşârcă, făcând încă o dată dovada unei documentări pe cât de complete, pe atât de multilaterale şi la zi. Pe puţin cinci sute de suflete, dintre care peste o sută cornute mari, în comună fiind paişpe membri de partid, iar de luna trecută ne-am mutat sediul la tovarăşa Leliţa. Este un cadru tânăr şi femeie luptătoare pentru un trai mai bun al poporului muncitor, sărac şi mijlocaş de la oraşe şi sate.”
VI: Practicant convins al limbajului de lemn, mai marele comunei este un adevărat performer în realizarea celor mai ciudate combinaţii lexicale, unele ceţoase, altele, cele mai multe, lipsite de o minimă şi elementară logică. Se joacă cu cuvintele, dar senil şi incoerent ca întotdeauna, practicând un joc periculos. De fapt, Poşârcă e omul căruia îi place să se audă vorbind, dar, din păcate, vorbeşte când ar trebui să tacă şi tace când ar trebui să vorbească. Dar şi când vorbeşte, doar turuie hodorogit. E mereu alăturea cu drumul.
CBV: Ceea ce spui tu sugerează şi aduce, pe undeva, aminte de cuvântările de care noi, toţi românii, am avut şi nenoroc, şi parte.
VI: Deşi nu am avut o astfel de intenţie, apropierea poate fi făcută fără teama de a greşi, pentru că şi la Ceauşescu era exact aceeaşi uscăciune şi sărăcie de limbaj. Ştiut lucru, şi el folosea o retorică plină de sechele, nătângă, de-o banalitate oficioasă; după cum, brusc, atunci când nici nu te aşteptai, „cuvântarea” devenea agresivă, tupeistă, de un triumfalism pompos, presărat pe ici, pe colo, cu elemente de vitejie belicoasă. Exact ca-n cel mai clasic model de limbă de lemn. Potrivit studiului doamnei Lavinia Betea, menţionat de tine în întrebarea de început, dintr-un total de 120 000 – 125 000 de cuvinte, cât numără limba română, vorbitorii ei folosesc uzual 4500 – 5000. În cuvântările sale însă, Ceauşescu opera cu 450 – 500 de unităţi lexicale. Deci, de 10 ori mai puţin. Ceea ce o face pe cercetătoare să conchidă: „Cuvântările lui Ceauşescu lăsau impresia că faci o baie de gheaţă, că te scalzi într-o copcă la Polul Nord.” Revenind la Poşârcă al nostru, constaţi că sărăcia informaţiei, lipsa ei de conţinut sunt „compensate” prin repetarea sau reluarea aceloraşi clişee. Iar când procedeul dă semne de oboseală ori pare epuizat, în lipsă de altceva, mai bun, revine şi se citează pe sine însuşi, ca în fragmentul următor, bunăoară:
„— Ehei, pruncii mei! – îşi începu bubonicul Poşârcă oful şi mărturisirea. Eu v-am mai spus-o şi v-o spun, iar dacă nu v-am spus-o, v-o repet!”
De fapt, pentru orator, şi de această dată, în calitatea sa de lider şi propagandist local, nici măcar nu interesează ce spune. Nu, pentru că el n-are nimic de comunicat. Dimpotrivă, scopul lui, pentru că există un scop, este manipularea. Manipularea prin cuvânt. Este cam ceea ce declarase, la un moment dat, ideologul şi şeful propagandei naziste, Joseph Goebbels: „Noi nu vorbim pentru a spune ceva, ci pentru a obţine un anume efect.”
CBV: Şi totuşi, după cum rezultă din portretul pe care i-l faci, din caracterizările repetate, dar mai ales, din descrierea abuzurilor şi abaterilor sale, a rezistat în fruntea provizoriului din Govojdia o bună bucată de vreme.
VI: Cam patru ani, cu aproximaţie. Mai precis, până la moartea lui Stalin. Atunci a gafat cel mai grav.
CBV: E foarte cunoscut pasajul. Într-adevăr, atunci a deviat impardonabil. Dar, chefliu, cartofor şi afemeiat fiind, era de la sine înţeles că nu va rezista prea mult în funcţia pe care, conjunctural, se cocoţase.
VI: Logic, chiar şi într-un sistem politic ca acela care ne guverna în primăvara anului 1953 – anul morţii lui Stalin. Ca orice om fără scrupule, fără caracter şi fără coloană vertebrală, n-avea nicio apăsare. Dimpotrivă, a persistat în greşeli. A săvârşit cu aceeaşi nonşalanţă abuzuri şi ilegalităţi. Multe i-au fost iertate. Altele au rămas necunoscute sau i-au fost trecute cu vederea.
CBV: Mai puţin „devierea de dreapta”, cea de la moartea lui Stalin – gafa de la care i s-a tras debarcarea. Totuşi, are vreo legătură destituirea sa cu tema interviului nostru? Cu povestea limbajului de lemn, vreau să zic.
VI: Are. Şi încă o legătură directă. Are, pentru că s-a recurs la aceeaşi strategie ca la înscăunare: şedinţă pregătită din timp, cu final cunoscut, tovarăşi prelucraţi, gata ca la primul semnal să se ridice în picioare şi să ia cuvântul. Deci, acelaşi scenariu, numai că, de această dată, totul era răsturnat în oglindă. Dacă atunci fusese prezentat ca omul providenţial, omul-locomotivă, omul- orchestră, acum era acuzat că a trădat linia cauzei şi suspectat că a pactizat cu duşmanul.
CBV: Astfel stând lucrurile, o analiză comparativă între conţinutul documentelor de partid prin care atunci se pledase pentru înscăunarea sa şi cel de acum, prin care se cerea direct „promovarea la munca de jos”, n-ar fi lipsit de interes. Ba, mai mult, ar ridica şi un mare semn de întrebare. Când s-a spus adevărul? Atunci sau acum? După cum, la concluzii la fel de interesante, ar putea conduce şi o confruntare comparativă a ceea ce au debitat votanţii săi, în urmă cu patru ani, şi ceea ce-i impută acum.
VI: Acum susţin taman contrariul celor ce afirmaseră cu convingere şi aplomb în şedinţa de înscăunare. Dacă totuşi s-a schimbat ceva, acesta este numele activistei care conduce şedinţa de destituire.
CBV: Tovarăşa Ana Aspasia Prună, căreia eu zic să-i dăm cuvântul.
VI: De acord, însă până se pregăteşte vorbitoarea, fie şi în paranteză, să-i informăm pe cititorii noştri că în prealabil, „devierea” a făcut obiectul unei informări verbale a tovarăşului prim, care dispune o anchetă internă şi măsuri categorice pe linie de partid. Iată „stenograma” discuţiilor dintre Ambrozie Caraliu şi Elefterie Leordeanu:
„— Poşârcă ăsta pare un tâmpit! – îşi începu Ambroziu informarea. Vă rog să mă scuzaţi, tov prim, dar dacă lucrurile stau aşa cum sună informaţia noastră, opinez că s-ar impune unele măsuri. Sigur, dumneavoastră hotărâţi!
— Absolut! – rosti cu voce gravă Leordeanu. Dispun o anchetă internă pe linie de partid. E bine că m-aţi informat, mai ales că moşul ăsta nu sare calul pentru prima dată. E depăşit politic şi perimat istoriceşte.
Ancheta a fost obiectivă, punctuală, dar destul de dură. S-a desfăşurat în mare secret, cu uşile închise, de către o echipă de tovarăşi veniţi de la raion, sub conducerea responsabilei de resort, Ana Aspasia Prună, cu alte cuvinte, aşa cum se procedează în astfel de situaţii, cu măsuri în plic închis, după un plan dinainte stabilit. Rezultatul verificărilor, deloc liniştitoare, a făcut obiectul unui raport sintetic, pe care tov prim şi-a spus punctul de vedere şi a pus următoarea rezoluţie: Tov Prună! Cazul să fie dezbătut de faţă cu toţi membrii organizaţiei de bază, care vor fi instruiţi din timp să ia atitudine dârză şi să ceară eliberarea sa din funcţie, prin promovare la munca de jos. Termen: 10 zile. Semnat: Elefterie.
Prinsă în planul săptămânal de muncă al tovarăşei Prună, analiza activităţii preşedintelui Poşârcă da să-nceapă. Sigură pe ea, madam Prună face o scurtă introducere, să-i zicem de încălzire, după care dă citire acuzelor şi învinuirilor constatate de corpul de control:
— Tovarăşi! Din ordinul conducerii raionale de partid, analizăm astăzi o serie de abateri şi greşeli de la disciplina muncii, săvârşite în mod repetat, la nivel de vârf, în cadrul comunei dumneavoastră, după cum urmează:
Numitul Poşârcă Dumitru, preşedinte ales al fostului Consiliu Comunal şi Provizoriu, absolvent al şcolii politice de partid, fără stagiu militar la activ, avansat în lipsă la gradul de soldat, de profesie căzut în patima beţiei, a pătat crunt imaginea partidului, rupându-se în mod nepermis de organ. A săvârşit grave abateri de la linia justă, pentru că nu are ură de clasă. A deviat periculos spre dreapta, iar prin această uneltire a demonstrat că este un duşman făţiş al clasei muncitoare. Se face vinovat de pierderea vigilenţei revoluţionare, ceea ce a provocat confuzii şi a adus mari daune imaginii partidului. Iar când spun acest lucru, tov Poşârcă ştie la ce mă refer. A se vedea cazul Caietul.
Este un element profund delăsat. Manifestă lipsă de combativitate în combaterea greşelilor, pentru că a fost complet superficial în această direcţie. Poate fi bănuit de presupus sabotor al liniei juste a partidului, pentru că a trecut prea uşor de la o extremă la alta. Are cunoştinţe marxiste, pentru că a absolvit şcoala politică de partid, dar nu foloseşte în mod viguros ceea ce ştie. Nu primeşte critica, iar când e chemat cu sarcini la raion, umblă de la o cafană la alta, după duhan şi băutură, ca porcul după… vă rog să mă scuzaţi, tovarăşi! Trebuie să constat cu regret şi o spun cu părere de rău, că viaţa politică în comună a fost slabă sub conducerea sa, deşi ar fi putut s-o dreagă mai potrivită, ceea ce a făcut ca pe lângă lipsuri să fie şi neajunsuri, adică neîmpliniri. Nu a înlăturat mizeria de întuneric, precum şi să asigure un trai mai bun şi mai fericit.
La capitolul critică şi autocritică, tov Poşârcă stă prost! Nu e posibil, pentru că nu se poate ca o problemă să fie ruptă de alta, şi cu atât mai vârtos, o critică să fie ruptă absolut de autocritică. Din acest punct de vedere, toate măsurile noastre de a-l învăţa să muncească autocritic, la modul teoretic vorbind, au fost largi, munca noastră şi mai largă, deşi noi, partidul, am fost pe nicăieri în luările sale de cuvânt, lucru pe care nimeni nu l-a sesizat. Din contra, noi, raionala, cunoşteam că munceşte hotărât şi că a pătruns cu adâncime în controlul muncii. Iată cum se explică acum de ce a fost modest şi moale, prin delăsări repetate la directivele venite de sus pentru capitolul critică, autocritică şi muncă. Iată, tovarăşi, cauza motivului pentru care s-a ajuns unde s-a ajuns.
Trebuie apoi spus cu tărie, muncitoreşte, că s-a manifestat necuviincios cu tovarăşii de drum, dacă acestea au fost tovarăşe femei. Este bun orator, dar refuză să-şi facă autocritica în mod conştiincios, iar când se îmbată, se înhăitează cu elemente nepotrivite. Nu adânceşte hotărât problemele, pentru că e pătruns de şovăială. Are cel puţin un trecut dubios şi, fapt deosebit de grav, încă din anii de adâncă ilegalitate, când a fost văzut purtând cămaşă verde, activitate pe care a dosit-o în autobiografia personală, depusă la dosar, recunoscând că şi alţii, mai mari, au fost agenţi sacreţi ai vechiului regim, dar nu dăm nume, pentru că nu vor să-şi mai aducă aminte, ceea ce din punctul de vedere al partidului nostru nu scuză pe nimeni, tovarăşi.
Are spirit de sacrificiu, dar n-are simţ de răspundere. Aşa spre exemplu, organizaţia noastră de bază, deşi este o organizaţie puternică, mai ales de când o întăreşte şi tovarăşa Leliţa, n-a fost aşa cum o cere partidul, baza fundamentului muncii noastre şi asta, tovarăşi, pentru că nu de puţine ori, tov Poşârcă, în şedinţele de partid, a ţinut şedinţe abstracte de realitate, pe probleme inactuale, iar membrii de partid, pe lângă faptul că au fost absenţi, au fost şi inactivi.
Datorită acestor calităţi negative, după cum a putut constata şi controlul, la care se adaugă o serie de abuzuri la capitolul băutură, noi, raionul de partid, am hotărât că numitul Poşârcă Dumitru este un element deviaţionist, periculos, învechit, vândut duşmanului şi perimat. Noi, partidul, considerăm că pentru organizaţia dumneavoastră de bază, devine o problemă de conştiinţă să propuneţi promovarea sa la munca de jos. În luările dumneavoastră de cuvânt, aşa după cum am discutat cu fiecare în parte, va trebui să înfieraţi viguros asemenea abateri, pentru că mai bine să învăţăm noi din greşelile altora, decât alţii din ale noastre. Acestea fiind zise, dau cuvântul tovarăşului”
CBV:Şi i se dă, ca de obicei, întâiului înscris pe listă, tovarăşului Mânjală:
„— Ca comunist şi membru de partid ce sunt, vin şi spun, aşa cum vă spuneam şi înainte de şedinţă, tovarăşa Prună, că acest Poşârcă Dumitru n-are spirit de clasă, pentru că n-are ură adâncă faţă de duşmanii clasei muncitoare. Acest Poşârcă, pe care, trebuie să recunosc cinstit că nu-l cunosc prea bine, nu ştie să iubească partidul. De ce? Pentru că n-a ştiut să se descarce conştiincios de lipsurile din munca sa. Şi încă o dată, de ce? Pentru că nu s-a angajat să ne îndrume pe drumul cel bun, ca să înlăturăm şi noi mizeria, întunericul şi înapoierea. Acest Poşârcă, tovarăşa Prună, nu poate să munceşte colectiv, pentru că nu ştie să stea în fruntea muncii, iar când a stat, a depus o muncă, care se ocupă într-o măsură oarecare şi numai în mică parte de hotărârile de partid, pentru că n-a dat indicaţiile de care era nevoie. Din această cauză, n-a putut să facă faţă sarcinilor pe drumul cel bun, adică pe care ni l-a trasat partidul, ceea ce înseamnă, cum ar veni, o atitudine uşuratică faţă de greutatea problemei, ca să zic aşa. Este un element nesănătos, pentru că are o gândire profund nesănătoasă. Încă din fragedă pruncie. Sunt de acord cu ordinul venit de la raion şi propun să fie aspru promovat la munca de jos, dacă nu greşesc şi bine am înţeles eu din ceea ce mi-aţi spus dumneavoastră, tovarăşa Prună, înainte de şedinţă.”
VI: Pentru stilul său sobru, sintetic, fără dantelării inutile, dar profund, după părerea mea, merită să consemnăm şi alocuţiunea tovarăşului Gaunele – Lisandru, cum îi ziceau govojdanii:
„— Aşa cum a spus şi tov Mânjală, pe care îl cunosc din fragedă pruncie, acest Poşârcă a fost lipsit de luptă de clasă, iar uneori a deviat dârz de la linia cauzei, ca să nu mai vorbesc că din această cauză noi astăzi nici condiţii nu avem ca să producem şi noi rezultate şi să transformăm munca. Tovarăşa Prună! Ãsta – şi arătă acuzator cu pumnul spre Poşârcă – ăsta, şi când stă, zice că merge. Nu vreau să spun mai mult, dar eu am o problemă. De ce? Pentru că noi toţi avem o problemă. Tovarăşi! – continua patetic, cu pumnii strânşi şi mâinile ridicate. Trebuie făcut ceva. Acest Poşârcă trebuie oprit. După cum bine a spus tovarăşa Prună, deviază puternic şi periculos spre dreapta. Şi, pentru că ne-a creat aceste greutăţi, de unde a răsărit o abatere cu metode absolut nejuste şi de dreapta, eu, tovarăşul Lisandru, nu mă bag. Nu, pentru că nu vreau să greşesc, dar, ca bun tovarăş, îl somez să se mărturisească. Mai departe, propun să fie aşa cum ştiţi dumneavoastră că e bine, tovarăşa Prună.”
CBV: Într-adevăr, adânc! Original şi bine spusă.
VI: Cu convingere de comunist. Dar să vezi combativitate partinică la bătrânul Coteţ! Un adevărat model de reuşită în domeniu, prin tăria argumentului politic invocat:
„— Just a spus tovarăşul Doleţu! Această lozincă cu americanii a mers adânc la sufletul nostru, până în contra partidului, iar la unii tovarăşi mai tineri, sunt sigur, dincolo de el. Aceste uneltiri, tovarăşi, nu au fost simple uneltiri, pentru că sunt o problemă politică de mare răspundere şi cu curaj. Asta ca asta, dar aia cu lipsa mare, a muncii de femei pe comună, vreau să zic, este o alta, pentru care s-a ajuns unde s-a ajuns. E grav ce spun eu acuma, dar n-am încotro! Dintre toate tovarăşele femei din satul ăsta, noi, partidul, nu avem decât o singură membrană, şi aceea în persoana tovarăşei Leliţa. Iată de ce vin şi întreb, ca un om vechi în politică, că sunt, doamnă dragă, săru’ mâna, puteţi să-l întrebaţi pe Mânjală – i se adresă condescendent şi cu eleganţa-i binecunoscută activistei Prună. Zic, să nu tac: unde sunt celelalte membrane, tovarăşe Poşârcă?! De ce nu le-aţi atras aproape de organele noastre, cum bine aţi atras-o, recunosc, pe tovarăşa Leliţa?! De ce? Mie să mi se spună de ce!! Vedeţi? Aici e problema! Totul porneşte de la disciplină. Acest Poşârcă greşeşte viguros. Şi cu asta, mă închei.”
CBV: Deşi ar trebui închisă lista şi sistate luările de cuvânt, nu se face s-o văduvim de această plăcere pe tovarăşa Leliţa, fosta sa amantă şi actuala pretendentă la funcţia de preşedintă a primăriei din Govojdia:
„Dar, aşa cum de regulă se întâmplă, lovitura de graţie a venit din partea ultimului vorbitor, tovarăşa Leliţa. Ştiind că acum e momentul, a început pe un ton calm, dar convingător:
— Stimată tovarăşa Ana Aspasia Prună! Aşa cum spunea şi tovarăşul Doleţu, care ştie ce spune, acest Poşârcă este un element învechit, care s-a rupt de partid. Greşeşte hotărât în ultima vreme, pentru că este prea moale şi nu are conştiinţa ridicată, care s-a tocit. Cunosc acest lucru pe proprie răspundere, pentru că mi s-a întâmplat de mai multe ori şi ţin să informez organizaţia noastră de bază, care este o organizaţie tânără, şi pe tovarăşii noştri, care dacă nu luăm din timp măsuri de schimbare, s-ar putea să greşească din nou sau chiar mai mult. Cu alte cuvinte, tovarăşul nu ştie să se poarte frumos cu femeile. De ce? Pentru că, după părerea mea, din ordinul şi cu ştirea lui, s-a uzat de forţa cu bătaia. Ştim cu toţii, pentru că cunoaştem, dar nu comentăm la timpul trecut. Tot după părerea mea, a călcat în picioare cuvântul partidului, pentru că n-a interzis tovarăşilor cotişti şi organelor în drept să facă percheziţii şi confiscări de la femei văduve şi sărace, pentru că au copii mulţi, cum ar fi Irina şi Frunzina. Şi asta nu e tot! Tovarăşi! Cer organizaţiei noastre de bază, să ne spună dumnealui cum a fost posibil de s-a putut să se piardă un caiet ca caietul tovarăşului Şterpelescu, că a ajuns pe mâna altor organe, ştim noi care, iar noi, partidul, nu ştim nimic? De ce? Mie să mi se spună de ce! Drept urmare, aşa după cum ne învaţă partidul, pentru aceste abateri de la linia justă, propun că a venit timpul să fie schimbat din funcţia de preşedinte. Iar dacă se poate, aş propune să fie pusă tovarăşa Liliana în locul lui. Mă iertaţi, tovarăşa Prună, Leliţa am vrut să zic. De ce? Pentru că-i tânără, merită să fie preşedintă, vrea, dacă mă-ntrebaţi, şi ştie să se achite de sarcina trasată nouă, tovarăşelor femei, de organ şi partid.”
VI: Ca la orice şedinţă, desfăşurată democratic şi statutar, i se va da cuvântul şi proaspătului destituit, fericit prilej pentru a demonstra în faţa plenului că şi-a însuşit critica şi a tras învăţămintele necesare:
„Treaz ca laptele, prelucrat politic de tovarăşa Prună, cu capul plecat, spăşit şi c-un fel de tremur în glas, Poşârcă începu:
— Tovarăşa Ana! Am ascultat cu atenţie învinuirile ce mi se aduc şi sunt de acord, aşa cum m-aţi învăţat dumneavoastră. Mă fac vinovat de delăsare, aşa cum spune partidul. Sunt amărât şi-mi pare rău de ceea ce-am făcut, o recunosc. Am fost căzut într-o eroare. Sancţiunea pe care mi-a dat-o astăzi clasa muncitoare de la oraşe şi sate, aşa cum bine m-aţi învăţat înainte de şedinţă, cer hotărât să rămână. O merit cinstit. Va fi pentru mine un ajutor puternic pentru a mă îndrepta în muncă şi ca să pot progresa viguros înainte. Ca vinovat, că sunt, ţin să mulţumesc partidului pentru că are grijă de mine şi nu mă mai lasă să greşesc prea adânc. Prin pedeapsa dată, promit că mă voi ajuta să lupt să fiu mai hotărât şi mai autocritic, în a nu mai repeta devierea la care mi-aţi spus că am deviat foarte bine, când am dezarmat în faţa greutăţilor. Stimaţi tovarăşi! – se adresa de astă dată confraţilor de chefuri şi de chiul. Just a spus tovarăşa care a comis cuvântarea. Mi s-a tocit vigilenţa. Recunosc. Am trădat linia cauzei. Recunosc. Am deviat periculos spre dreapta. Recunosc. Am serioase rămâneri în urmă. Recunosc. Tovarăşi! – continua cuminte pe ton plângăreţ. Vă mulţumesc că m-aţi ajutat să mă îndrept pe calea cea dreaptă. Tovarăşa Prună! Cum credeţi, dar dacă mai trebuie, eu mă mai angajez. Voi merge neabătut unde mă trimite partidul, voi sta cuminte în banca mea, acolo unde mă puneţi, şi voi face numai ce-mi daţi voie dumneavoastră, statutul, partidul şi clasa muncitoare.
— Ajunge, to’ar’şu! – îl opri Aspasia, considerând că s-a angajat destul. Reţine în recapitulare, pentru dumneata. Unu. Sancţiunea primită azi să o primeşti cu drag, ca pe o mână întinsă de partid şi ca pe un ajutor pentru îndreptare. Doi. Nu uita că te-ai angajat de bunăvoie, fără să-ţi ceară nimeni. Trei. Din acest moment, ai obligaţia să-ţi respecţi datoria de onoare de a nu te repeta acolo unde ai deviat profund.
— Tovarăşa Prună! – mai îndrăzni Poşârcă două vorbe. Promit hotărât!
— Bun, to’ar’şu – rosti cu lehamite activista, dând semne că vrea să ridice şedinţa. Bun, dar să ştii că rămânem cu ochii pe mata.
— Rămâneţi, dar un singur lucru v-aş mai ruga şi eu, dacă se poate.
— Spune, tovule! Spune aici, în plen, s-audă toţi, c-aşa e corect şi democratic.
— Tovarăşa Ana! – reîncepu potlogarul, afişând o moacă afectată şi doi ochi bulbucaţi, de pechinez speriat, uitat de venerabila stăpână-n gară. Nu-mi luaţi carnetul roşu de partid. Carnetul roşu este şi va rămâne viaţa mea. În rest, primesc de bunăvoie critica. Am fost un dobitoc!”
VI: După cum se poate vedea şi de această dată, ca şi în urmă cu patru ani, cuvântările votanţilor în serie au fost croite după acelaşi şablon, cu precizarea că atunci îşi arătau entuziasmul pentru candidatul „ales” , pe când acum răbufnesc vulcanic, cerând cu ură şi mânie proletară „să fie promovat la munca de jos”.
CBV: Aceste concluzii odată formulate, să ne oprim puţin şi la munca de cadre. Să tragem cu ochiul prin câteva dosare pentru a vedea, negru pe alb, din ce lemn erau confecţionate documentele pe linie de personal.
VI: Din lemn de esenţă tare, ţi-o spun de pe-acum. Ca atare, sunt pline de bâjbâieli şi bâlbe, de agramatisme, cacofonii şi pleonasme, de fraze aruncate la grămadă, de afirmaţii care nu spun nimic sau de enunţuri care se bat cap în cap. Dar, ca să vezi că nu spun vorbe fără acoperire, să ne aplecăm asupra raportului ce conţine verificările întreprinse în cazul promovării tovarăşei Leliţa pe funcţia rămasă vacantă prin debarcarea lui Poşârcă. Sigur, pentru a respecta democraţia internă de partid, au fost înaintate trei propuneri: două, ca de obicei, de umplutură şi una care „se alege”. Din capul locului, era clar că moş Coteţ n-avea nicio şansă. E omul lui Poşârcă. Tânărul Doleţu, prost, prost cât încape, dar e prostul nostru. Şi-n cazul lui, raţiunile superioare de partid şi de stat, discernământul politic şi experienţa muncii şi-au spus cuvântul. Asta, după cum rezultă din conţinutul rezoluţiei puse pe „docoment” de tov prim Leordeanu: „E proaspăt, dar e prea crud. Ar fi de indicat să se mai coacă”.
Aşa că, a rămas în cursă doar candidata agreată de raion. E şi normal, n’aşa?, pentru că uite ce glăsuieşte referatul din dosarul de cadre:
„ Ridicată de jos, prin propriile-i puteri şi merite, devotată cauzei şi cinstită la capitolul morală, tovarăşa Strujac Leliţa Liliana este un tov de tip nou. Sincer şi simţitor, ca om al muncii active, tovarăşa Leliţa munceşte cu elan.
Aici cred că s-ar impune o mică precizare. Luată de val şi dornică să o ajute cu orice preţ, responsabila de resort reţinuse greşit numele candidatei, incluzând şi pe cel de Liliana, care, e adevărat, se mai flutura pe ici, pe colo, dar putea fi apelat numai în relaţiile privat-conspirative angajate faţă de căpitanul Hainu, nicidecum în documentele de partid sau în auzul tovarăşilor membri, viitori colaboratori şi mai ales subordonaţi.
Este un element sănătos din punct de vedere sanitar – îşi continua Ana Aspasia prezentarea – bine pregătit intelectualiceşte. Are şcoala primară terminată – inclusiv capitolele scris şi citit. S-a înarmat temeinic cu linia justă. Poate oricând deveni un exemplu de dăruire în muncă, pentru tovarăşii de drum. În ultimul timp s-a dezvoltat mult. Primeşte bine critica. Face ce-i spui, stă unde o aşezi şi vine când o chemi. Are spirit critic bun, dar nu gândeşte, capitol la care mai trebuie ajutată. Judecă temeinic în probleme de partid şi este destul de viguroasă când cere să se ia măsuri. Dacă începe un lucru, nu se lasă, îl duce până la capăt cu dăruire şi înaripat avânt, pentru că tovarăşa Leliţa are o calitate: este adepta lucrului bine făcut. Nu are prejudecăţi. E simpatizată de mese. Utilizează hotărât vigilenţa faţă de duşmanii partidului. Are vederi juste, dar nu suficiente. Prinde uşor problema. Ca mamă bună, este combativă şi ridicată politiceşte. Nu are copii. Ştie să păstreze un secret, atunci când nu se scapă. Încă din fragedă pruncie, a fost o tovă care luptă pentru pace trainică între popoare şi pentru democraţie populară. Manifestă o bună deschidere faţă de autorităţi. Întreţine raporturi şi colaborează efectiv cu organul de stat, care de bună voie a propus-o, o susţine şi o recomandă sincer pentru funcţia de preşedinte al Consiliului din Govojdia, informându-ne personal şi confidenţial că este singura în măsură să facă faţă momentelor grele şi deosebit de dificile prin care trece astăzi partidul în această comună.”
CBV: E bună. E bună rău. La vremuri noi…
VI: Tot noi.
CBV: A mai rămas „neaudiată” cea de a treia categorie de vorbitori ai limbii de lemn – autorităţile statului – reprezentate în cartea ta prin majurul Vânjosu, adjutantul Mârlanu şi căpitanul Hainu.
VI: Mai sunt şi alţii, dar Vânjosu şi Hainu sunt cei care au fost în „exerciţiul funcţiunii” în perioada în care prolifera limbajul de lemn.
CBV: Au vreun document, un caz mai deosebit sau vreo problematică de ansamblu, cu care să fi ieşit la raport? Sau, poate, altă reuşită pe care să ne-o prezinte?
VI: Au. Ambele „organe” sunt puse în situaţia să investigheze o anume stare de lucruri. O face fiecare independent, cu priceperea, cu metodele şi cu posibilităţile sale. Ce a ieşit până la urmă, la ce rezultat au ajuns cei doi în verificările lor paralele, se poate constata uşor, printr-o analiză comparativă a celor două documente emise.
CBV: Să începem cu documentul al cărui emitent a fost majurul Vânjosu. E omul locului, e tânăr, are ambiţii şi se implică. Nu mă îndoiesc că e cel care cunoaşte cel mai bine specificul zonei aflate în responsabilitate.
VI: Nici eu nu mă-ndoiesc…că te referi la raportul adresat către „donm şăf” de la judeţ.
CBV: Da, da! Cel cu plicul parafat: „Espre! Strict personal! Urgent. A nu se deschide decât personal!”:
„Donm şăf! Ra-portează şieful prostului de jândarii Govojdia, Vânjosu Aristidu Strugurel. Permi-teţi să raportez:
Din informaţiile noastre, demne de toată încrederea, pe care urmează să le verificăm, am stabilit că Banditu de Reacţionar Bujor Samuilă, de origine socială chiabură, neîncadrat politiceşte, fost prizoner de război, cu stagiul militar satisfăcut, în mod ofensat sa dus personal la sfatu popular din comună, în cel mai scurt timp posibil. După informaţile noastre, aflate în curs de adâncire, a refuzat în mod cert să iscălească propriu autoimpunerea impusă de puterea Populară şi Democrată la colectare. Din informaţile noastre, a împăturat în mod duşmănos ţâdula de înştinţare în faţa mai multor cetăţeni cinstiţi, printre care şi femei, pe motiv că deocamdată n-are de unde, dar va mai vedea el ce va face până la urmă. A ameninţat cu cuvinte huliganice pe tov paznic de noapte care, după părerea noastră, demnă de toată încrederea, este ţăran sărac şi membru de partid. Din informaţile noastre este un element dubios regimului pentru că se manifestă făţiş, lansând lozinci reacţionare şi imperialiste, care, pentru că e kulak pot să ameninţe soarta păcii mondiale. Chiar a zis că mai bine pune degetul decât să semneze autoimpunerea impusă, deoarece el – din verificările noastre – nu ştie carte, ceea ce ne face să-l bănuim de răzvrătit la colectare şi cap instigator la batoză, cum sa-ntâmplat de curând şi în alte comune din teritoriul rural pe care nu le mai numesc pentru că se cunosc. Informaţia are valoare serioasă, fiind obţinută informativ, pe două linii informative, dintre care una a fost de faţă – pe nume de cod Clonţaru, iar cealaltă – pe care noi am botezato Ciripoi pe nume de cod, că noi l-am recrutat – a aflat, ca din întâmplare, trăgându-l de limbă pe cel dintâi, fără să ştie unu de altu, ceea ce e bine. Aşa după cum am raportat mai sus, amândoi s-au prezentat imediat în prezenţa noastră şi m-au informat negreşit. Mai sunt poate şi alţii, pe care nu-i cunoaştem, cum ar fi Capelanu, care după informaţiile noastre sigure şi verificate manifestă ură feroce la colectare şi duce propagandă de la om la om în contra colectării, pe care noi îl bănuim la fel ca răzvrătit şi cap instigator principal de batoză, pentru că nu-i dă drumul. Şi ar mai fi unul – Micaş – pe care-l cunoaşte tovarăşul agent Clonţaru, că l-a văzut vorbind cu Sanica lui Sandric – care plângea după informaţiile noastre, aflate în curs de verificare. În prezent se ştie că în momentul de faţă se află la domiciliu, unde face mari greutăţi tovarăşilor membri de partid, pentru că nu vrea să se manifeste banditul şi mârşavul, dar a vrut să înjure cu cuvinte murdare, fapt pentru care cotele la grâu şi colectarea la lână, decurge în ritm redus după părerea noastră, demnă de toată încrederea, atingând în viitor cifre însemnate de cote restante precum şi în materie de nepredare la timp a colectării la lapte, care s-a stricat. Poate fi bănuit de instigator voluntar, reacţionar şi esplotator în stil mare. Nutreşte sentimente de ură adâncă pe motiv că a fost speculant şi contrabandist pe linie de speculă ilicită, faţă de puterea populară. Din informaţile noastre, mai raportăm că şi subsemnatu Bujor Samuilă este restanţier la Colectare şi Rău Voitor la Predarea Cotelor pentru că a fost pe front, chiar şi în timpul Războiului. Putere Economică are, pentru că şi alţi cetăţeni au văzut, făcândui să nu predea lâna, laptele şi carnea de râmător. De mai multe ori trăieşte ilegal, fără acte, pentru că iam reţinut Buletinu şi iam aplicat pe loc amendă, după care în mod duşmănos a dispărut de la domiciliu, fiind chemat la Arad cu livretul Militar. Pe cale de consecinţă, văzându-l în una din zile, l-am somat puternic, l-am dus la organ şi ia-m luat din scurt interogatoriu, pentru a restabili ordinea, chiar dacă mârşavu a refuzat să recunoască, drept pentru care am dresat un proces verbal în patru exemplare originale, spre cele legale.
Dat fiind faptul că în alte comune din teritoriul rural s-au întâmplat răzvrătiri de genul celei întâmplate mai sus şi răscoale armate rog dispuneţi!
Semnează: Vânjosu Aristidu Strugurel
PS Trăiască lupta pentru pace!”
CBV: Deşi situaţia pare explozivă, eu zic să nu tragem încă concluziile definitive, decât după ce vom asculta şi punctul de vedere al căpitanului Hainu.
VI: Mai ales că verificările sale se referă la una şi aceeaşi problematică:
„Tov comandant!
Raportează căpitanul Anatolie Hainu. Permiteţi să raportez!
În conformitate cu ordinul de misiune primit şi cu sarcinile ce ne revin pe linie de treierat la grâu, colectare, uneltire dârză şi confiscări pe loc, noi, echipa operativă formată din trei organe operative, ne-am deplasat în comuna Govojdia, adică la locul faptei, unde, acţionând operativ, am stabilit următoarele:
1) Datorită măsurilor luate la capitolul treierat, munca merge comunicativ, spiritul s-a liniştit, iar batoza s-a stricat. În aceste condiţii – vitrege, după părerea noastră – ca urmare a măsurilor luate de partid, cu implicarea factorului politic local, batozarii s-au mobilizat şi acţionează adecvat, deşi cei mai mulţi au plecat, rămânând doar doi dintre ei, primul ca paznic pe timp de zi, ultimul, pe perioada de noapte. Ca să nu se sustragă recolta şi belşugul. De fapt, în momentul de faţă, la susnumita batoză mai este un singur braţ de muncă, dar care nu lucrează, fiind absent motivat, pentru că nu ştie să munceşte. În baza celor raportate mai sus, raportăm ca o primă concluzie faptul că prin grija factorului politic local şi provizoriu, s-au organizat, în schimb, întreceri socialiste între cotiştii fruntaşi, agitatorii voluntari şi batozarii de pe raza comunei. În aceste condiţii, lăudabile, după părerea noastră, tinerii agitatori recită patriotic, echipele de colectori confiscă viguros, iar batozarii înjură huliganic, sabotează belşugul şi ascund tot ce pot. Pentru buna reuşită a acţiunii, tovii din Conzil s-au implicat şi participă direct la sus-numita întrecere socialistă, după cum urmează: s-au întrunit la o frumoasă întrunire tovărăşească, unde de peste două zile aniversează o frumoasă aniversare. Bea pe rupte, după informaţiile noastre, mâncă, râde şi horeşte. În cadru organizat, fireşte, acasă la o tovarăşă, Leliţa se numeşte, care a îndeplinit o anumită vârstă.
2) În aceste condiţii, destul de potrivite, după părerea noastră, campania de colectare curge conform planului, prin ascuţirea luptei de clasă. Ca o măsură de precauţie-n plus, impunerea cotei se face zi şi noapte, de bunăvoie, inclusiv duminica, precum şi-n celelalte zile de sărbătoare, când tov cotişti acţionează neabătut, numai pe bază de iscălitură. Raportăm că s-au luat cele mai adecvate măsuri ca munca de aducere la cunoştinţă şi campania agricolă de iscălituri să continue în continuare, până se vor termina toate iscăliturile, aşa cum cere legea, adică până la ultima iscălitură.
Raportez ca o precizare că munca de lămurire s-a depus încă din timpul iernii şi se află consemnată la dosar. Din această cauză, tovarăşii ţărani săraci, membri de partid, care n-au grâu, au primit cu bucurie şi satisfacţie această colectare, însă chiaburii de culaci, cărora li s-a luat grâul la batoză, au ameninţat deja că vor defăima planul de însămânţări în spiritul luptei de clasă, pentru că n-au ce semăna, iar aici problema s-a ascuţit. S-au luat din timp cele mai adecvate măsuri pentru darea lor în judecată, unde vor fi aspru pedepsiţi.
Aşa după cum s-a mai raportat, se vede o mişcare ascunsă în rândul acestor persoane înfocate, după cum s-a văzut şi în alte cazuri, rămase cu autori necunoscuţi. Pentru îmbunătăţirea muncii la acest capitol, factorii politici locali au luat măsuri ca munca de lămurire să se introducă în activitatea zilnică curentă, iar unde e cazul, şi pe timpul nopţii, adică prin percheziţii şi ridicări de la domiciliu.
Raportăm că, pentru o mai bună reuşită a muncii de colectare, pe parcursul lunilor de iarnă, s-au luat măsuri să se organizeze cercuri de citit şi concursuri de alfabetizare, cu scopul de a difuza în mod masiv arta şi cultura la sate. Ca atare, trebuie să subliniem că în urma măsurilor luate, a fost demascat cu tărie un mârşav de beţiv, despre care în prezent se ştie certamente că e bagabonţ, afemeiat şi bătăuş. Tov agitatori s-au deplasat imediat la faţa locului, unde au ovaţionat împotrivă şi au făcut o prelucrare politică, în spirit constructiv. La acţiune nu a participat nimeni. Vinovaţii vor fi diferiţi justiţiei, pentru a fi aspru pedepsiţi. Măsura a fost primită cu festivitate.
Totuşi, ne-am confruntat şi cu un caz ce s-a abătut de la linia cauzei, ca de exemplu, o femeie văduvă de război, cu trei copii, toţi minori, care, după ce a predat grâul la colectare, a vrut să-şi dea foc în faţa primăriei, de bunăvoie, pe proprie răspundere, până la ultimul bob. Actul de nesupunere a fost curmat cu fermitate, prin intervenţia organului abilitat. Din informaţiile noastre rezultă clar că problemele au fost cum este, dar nu sunt victime şi nici urme de violenţă sau pagube materiale la locul faptei. În prezent, măsura se află sub control, situaţia este potrivită, iar aţâţătorii demascaţi, începând cu capii acţiunii chiabureşti, vestiţi reacţionari.
În situaţia că vor apare alţi instigatori huliganici şi bandiţi de capi aţâţători (că n-au apărut) s-au luat măsurile care se impun.
Ca o altă concluzie operativă, opinăm după părerea noastră, că n-ar fi rău ca această muncă politică să fie în primul rând una educativă, adică strâns legată de celelalte munci, cum ar fi munca de lămurire, mai ales că la capitolul colectare, din nouă membri colectori în prezent mai există doar cinci tovarăşi.
3) În urma măsurilor luate, personal de factorul politic local, au fost confiscate pe loc şi predate înainte de termen la colectare, cu acte în regulă, treizeci bucăţi oi, şase bucăţi capre, două bucăţi boi şi una bucată vacă. Măsura a fost posibilă numai datorită ajutorului primit din partea a trei bucăţi plugari mijlocaşi, dintre care patru ţărani săraci, îndrumaţi cu drag şi metodă, pe bază de plan, de una bucată membru de partid.
Raportăm după părerea noastră că s-ar fi putut confisca şi mai mult, dacă un tov membru de partid n-ar fi şoptit, pentru că a divulgat mârşavul – ăsta-i adevărul. I s-a atras în mod exemplar atenţia de către organul politic competent, că ceea ce a făcut reprezintă reacţii duşmănoase la securitatea populară, pentru care fapt justiţia îşi va spune în mod hotărât cuvântul.
4) Totuşi, ca o concluzie finală şi definitivă, având în vedere şi luând în considerare munca politică şi de partid per ansamblu, nu se poate spune că nu s-a muncit, dar s-a lucrat în mod birocrat. Din această cauză, uneori s-au săvârşit abateri, iar alteori s-a căzut în greşeli, motiv pentru care aceste probleme nu sunt frământate şi au prins rădăcini adânci, din care cauză rezultatele nu se văd deloc.
Aşa spre exemplu, în baza unor informaţii recente şi de ultimă oră, pe care noi le-am obţinut, în prezent batoza lucrează din nou cu muncitorii compleţi. Atmosfera e bună şi spiritul s-a potolit, dar ţăranii se manifestă contra cotei şi se observă frământări, că nu vor să o predea, ceea ce presupune că factorul politic local nu a luat cele mai adecvate măsuri.
În aceste condiţii, grele – după părerea noastră – tov agitatori vor prelucra înc-odată importanţa colectării, pe bază de plan de muncă şi vor demasca până la ultimul bob faptele mârşave ale reacţiunii care unelteşte împotrivă. Vina o poartă – după părerea noastră – completamente preşedintele Poşârcă personal, la care, din cauza băuturii, spiritul s-a tocit. Numitul are exprimaţii nesănătoase atunci când e beat, din cauza băutului, că are patima băuturii şi nu dă interes pentru muncă, după cum ne informează sursa noastră conspirativă Liliana. Personal numitul Poşârcă e un tov prea moale, pentru că se ocupă foarte slab, datorită nepăsării sarcinilor în această direcţie. Are o purtare nejustă, nu ştie să stea în fruntea muncii şi compromite grav partidul din aceste greşeli, dacă nu se ia nicio măsură de control în muncă, după cum ne-a informat aceeaşi sursă conspirativă Liliana, pe care noi am recrutat-o personal, fiind în prezent în legătura noastră personală.
Semnează: căpitan Anatolie Hainu”
VI: Ei, ce zici?
CBV: No comment! Tot ce pot să spun e că asemenea lucruri se întâmplau în inima secolului 20.
VI: Cel mai probabil prin 1951-1952. Oricum, cu ceva înainte de moartea lui Stalin.
CBV: Din câte se poate observa, în perioada respectivă, până şi procesele verbale, tabelele nominale, înştiinţările curente, autoimpunerile, citaţiile – toate erau redactate în clişee specifice limbajului de lemn. Inclusiv cererea de înscriere a ţăranilor în colectiv.
VI: Mai ales aia! Motiv pentru care merită să o reproducem.
CBV: Te referi la cererea „semnată” de bunăvoie şi nesilit de nimeni, de Adam Moşoiu:
„Subsemnatul Moşoiu Adam ţăran mijlocaş cu şase clase primare la activ nemembru de partid.
Întrucât nu am fost lămurit de felul cum seva duce munca în GAC nu am fost hotărât să intru. Dar analizând munca care se face în gospodăria GAC şi văzând că munca este bună şi superioară gospodăriei mici şi mijlocii pe care am avuto până în prezent mam hotărât să intru personal în goscolul GAC ce ia fiinţă în comuna noastră pentru ca împreună cu tovarăşii ţărani muncitori de la oraşe să strângem coeziunea pentru ca să ne făurim întro altă viaţă. Mai îmbelşugată adică o viaţă nouă şi fericită. În gospodăria GAC care se înfinţează în care vreu sămi firicesc viaţa sunt hotărât să intru cu toate atelajele mele mobile şi imobile cum ar fi terenul arabil via livada carul (fără boi) şi soţia mea Macrina. În speranţa fierbinte că cererea mea va fi aprobată vă salut cu salutări. Călduroase şi tovărăşeşti. Semnătura”
VI: Corina! Deşi am atins toate punctele pe care ni le propusesem la început, ar mai fi un aspect pe care vreau neapărat să-l menţionez. Degenerescenţa acestui subsistem vocal prestabilit poate merge orbeşte atât de departe încât să nu mai ţină seama nici de logică, nici de situaţie sau de împrejurări, de absolut nimic. În acest sens, îmi pregătisem şi un exemplu.
CBV: Anume?
VI: Participând la înmormântarea bătrânului Coteţ, procesiune la care, în loc de preot, a „oficiat” baciul Poşârcă şi culturnicul Ariştanţu, vizibil marcată de ceea ce debitaseră cei doi, îndoctrinata Şofroana exclamă extaziată: „A fost foarte frumos! Mai mare dragu’ să mori.”
CBV: Explicabil! Nu trebuie să ne mire, pentru că, prin ceea ce a înţeles ea din grotescul scenei înmormântării lui Coteţ, rezultă că teoria stereotipiilor de limbaj care trebuiau să conducă la stereotipii de gândire şi comportament, funcţionează. Tovarăşa Şofroana este un exemplu. Şi o reuşită. E omul nou, remodelat „conform indicaţiilor” în eprubeta plină de săruri şi depuneri ale ideologiei şi propagandei de partid. Dar, exemplul nu e singular.
VI: Nuu, nici pe departe! Secretomania de partid, manifestată prin recurgerea obsesivă la parole de genul „muclis”, „mormânt”, „ciocu’ mic” sau automatisme verbale tip – „fiţi atenţi la cotitură”, vine şi confirmă invazia clişeelor prefabricate la nivelul tuturor palierelor limbii. Până şi vocabularul „traseistelor” ce se produc la cabana Prepeliţa poartă amprenta aceluiaşi limbaj, cu precizarea că are o notă specifică şi un parfum aparte – profesional. Asta, ca să nu mai vorbesc de arta de povestitor (la câte o agapă tovărăşească, fireşte!) a tovarăşului prim. Ghiduşiile copilului din Humuleşti pălesc, pur şi simplu, în faţa năzdrăvăniilor zmeului de la raională.
Simpatic, subtil, zglobiu şi plin de fineţuri stilistice este şi ilegalistul Bela baci, un bătrânel care uita tot timpul unde şi-a pus „bâta, pipa şi duhanul”. Plimbat prin şcoli – cum plimbau ţiganii ursul – pentru a le vorbi elevilor despre pitorescul muncii de partid în ilegalitate, recte, despre tinereţea sa revoluţionară, moş Bela se dă în spectacol, de toată jena: încurcă termenii, se contrazice, confundă noţiunile şi personajele. Dintr-o regretabilă eroare, bagă în aceeaşi oală cu „banditul de capitalism şi năpârca de imperialism” şi pe proaspătul şi berbantul socialism – roşu, imaculat, feciorelnic şi plin de victorii. Presară sarea şi piperul, amestecă totul meşteşugit, dar uită să adauge apa. Aprinde repede focul, pune capacul pe oală şi-ncepe să le povestească „tovarăşilor copii”. Iar copiii tac mâlc, ascultă, se uită unul la altul, ridică din umeri şi se întreabă. Se miră, încearcă să se dumirească şi tot nu înţeleg nimic.
CBV: N-are a face. Era o acţiune politico-educativă ce trebuia bifată. Acum, fără a face vreo aluzie la prestaţia lui moş Bela, vreau să bifăm şi noi cele câteva întrebări punctuale. De data asta, ex abrupto.
VI: Legate tot de subiectul interviului de astăzi?
CBV: Da, dar numai oarecum. Prima întrebare! A fost Ceauşescu un autentic patriot?
VI: E o întrebare care mă depăşeşte. Răspunsul îl vor da, probabil, istoricii, sociologii şi politologia. În schimb, pot spune că puseuri de patriotism avea tot timpul: în 1968, atunci cu invadarea Cehoslovaciei, mai apoi, la cutremurul din 1977, în timpul inundaţiilor din 1970 şi 1975. Să subliniem, de asemenea, grija pentru fondul forestier, pentru irigarea Bărăganului sau pentru rezervele naturale ale ţării. Tu crezi că Ceauşescu ar fi cedat altora zăcămintele de petrol ale României sau ar fi scos la mezat Roşia Montană ori gazele de şist?
CBV: Cu siguranţă, nu!
VI: A acordat atenţie dezvoltării învăţământului românesc de toate gradele şi asigurării accesului nediscriminatoriu al tuturor cetăţenilor ţării. S-a preocupat pentru asigurarea fondului de locuinţe. Tot la acest capitol, i se pot contabiliza o serie de merite pe plan extern. A avut idei şi iniţiative. A intermediat aplanarea unor conflicte. A făcut demersuri şi a avut contribuţii pe linia dezarmării nucleare. A înregistrat şi alte reuşite. S-a bucurat de intrare liberă la marile curţi ale Europei, Asiei şi Americii. S-a plimbat în caleaşca reginei. A punctat la capitolul realizări, e foarte adevărat, dar a făcut şi monumentale greşeli.
CBV: Care a fost principala sa greşeală, eroarea sa fatală?
VI: Ar fi mai multe.
CBV: Enunţă măcar una dintre ele!
VI: A strâns şurubul şi a dat cu biciul atunci, după plata datoriei externe. Atunci, când toată lumea se aştepta să înmulţească pâinile şi peştii. N-a făcut-o! Dimpotrivă. Şi-a înfometat pe mai departe poporul. L-a ţinut în frig şi întuneric.
CBV: Altă greşeală? Altă vină?
VI: N-a ştiut, n-a vrut şi n-a conceput să se retragă la timp. S-a lăsat orbit de virusul puterii. Se credea infailibil şi de neînlocuit. Tot aşa de imputabil poate fi şi refuzul de a cunoaşte şi a accepta realitatea. Se refugia şi se complăcea într-o realitate paralelă, una răsturnată în oglindă. Or, ca şef de stat, n-ai voie să treci cu vederea voinţa şi doleanţele, necesităţile imediate şi necazurile celor mulţi. Iar şeful care face aşa ceva îşi sapă singur groapa şi-şi bate cuie-n copârşeu. Cea mai elementară igienă politică te obligă să asiguri celor mulţi minimul necesar. Iar Ceauşescu, cel puţin în ultima perioadă, a refuzat s-o facă. Una peste alta, a păcătuit prin „a nu asculta şi cealaltă parte”, convins că, aşa ca întotdeauna, doar el avea dreptate.
CBV: Se vorbeşte adesea despre influenţa nefastă pe care „tovarăşa” ar fi avut-o asupra sa. Ce crezi, e adevărat?
VI: A fost o influenţă nesemnificativă, după părerea mea.
CBV: De ce?
VI: Pentru că amândoi mergeau pe aceeaşi mână. Formau un cuplu în care cei doi gândeau şi acţionau la fel. Se ascultau, se consultau şi se aprobau tot timpul. Reciproc! Ambii îmbrăţişaseră şi se ghidau după o ideologie ieşită din garanţie, falimentară economic şi depăşită politic.
CBV: Cum îl va asimila istoria?
VI: Depinde într-o foarte mare măsură de ceea ce se va întâmpla de aci înainte, de ce ne va rezerva aceeaşi istorie. Dacă lucrurile vor evolua într-o direcţie bună, dacă ne vom însănătoşi economic, moral şi social, imaginea lui Ceauşescu va rămâne în penumbră. Dacă dimpotrivă, disfuncţionalităţile de etapă se vor acutiza, vom deveni nostalgici, vom tânji (fără prea mare motiv) după aura epocii sale. Oricum, după părerea mea – şi subliniez acest lucru – perioada celor peste douăzeci de ani nu va putea fi scoasă şi nici ştearsă din istoria recentă a României. Că ne convine sau nu, e a noastră, iar noi îi vom aparţine.
Interviul a fost publicat în ziarul on-line Europeanul.eu
