„...unele naţiuni o fac zgomotos, cu festivism şi multă dărnicie, altele, decent, discret-abia, cât mai aproape de marginea tăcerii, dar cu multă şi sinceră recunoştinţă, cu profund respect şi cu pioasă aducere-aminte. Nu pun la îndoială că fiecare popor este liber şi are dreptul să se manifeste şi să procedeze cum vrea, dar mi-ar plăcea să cred că noi, românii, ne înscriem în cea de-a doua categorie.”
Ţine de practica aniversar - comemorativă a fiecărui popor ca, măcar o dată pe an, într-o zi cu semnificaţii istorice şi naţionale cu totul deosebite, să-şi amintească de toţi cei care, într-un fel sau altul, şi-au adus aportul, unii chiar cu preţul vieţii, la atingerea, la materializarea acelui vis sau ideal naţional suprem. Sigur, unele naţiuni o fac zgomotos, cu festivism şi multă dărnicie, altele, decent, discret-abia, cât mai aproape de marginea tăcerii, dar cu multă şi sinceră recunoştinţă, cu profund respect şi cu pioasă aducere-aminte. Nu pun la îndoială că fiecare popor este liber şi are dreptul să se manifeste şi să procedeze cum vrea, dar mi-ar plăcea să cred că noi, românii, ne înscriem în cea de-a doua categorie. Cu acest gând şi-n această stare de spirit fiind, consider că printre cei care ar merita cu prisosinţă să fie pomeniţi cu un astfel de prilej – mă refer, desigur, la ziua noastră naţională – este şi generalul erou Constantin Păulian (1874-1919), înalt ofiţer român, unionist convins, mort în condiţii tragice în timp ce se afla într-o misiune de luptă, menită să conducă la curăţirea văii Crişului Alb de ultimele elemente ale vechii administraţii, rămase fidele ocupantului străin.
Potrivit relatărilor regretatului profesor Pavel Galea, fost ofiţer(r) şi veteran de război, Constantin Păulian „era fiul marelui cărturar Ştefan I. Păulian, remarcat în zona Turnu Severin şi Orşova pentru culegerile sale de folclor şi acţiunile corale, el însuşi fiind un mare dirijor”. Aşadar, în primăvara anului 1919, aflându-se în fruntea Regimentului 35 Infanterie „Dunărea”, pe atunci colonelul Constantin Păulian cobora pe valea Crişului Alb, trecând la executarea ordinului primit. În acest proces, eliberează localităţile din perimetrul comunelor Almaş şi Gurahonţ, iar în ziua de Joia Mare a Paştilor din acel an, intră în localitatea Kokaro. O eliberează şi-i schimbă denumirea în Joia Mare, nume pe care-l poartă şi astăzi. După cum rezultă din unele documente rămase de la fostul veteran, în aceeaşi zi, ţine o şedinţă de comandament, îşi regrupează trupele, eliberează comuna Buteni, cu satele aparţinătoare Govojdia şi Berindia, după care „se pregăteşte să atace Sebişul, unde inamicul avea ca întărire o formaţie bolşevică a lui Bella Kuhn. N-a mai ajuns să-şi materializeze planul, deoarece o altă grupare clandestină înarmată, fidelă aceluiaşi Bella Kuhn, ascunsă sub malurile Crişului Alb, deschide foc asupra trupelor sale”. Printre cei loviţi se află şi colonelul Constantin Păulian. „A fost luat prizonier, interogat şi schingiuit” – ne spune în documentele sale profesorul Pavel Galea – murind din lipsă de tratament medical. Totul se întâmpla în ziua de 17 aprilie 1919.
Moartea înaltului ofiţer român a avut un puternic ecou în rândul populaţiei româneşti din zonă, dar şi a conducerii armatei, care, aflând vestea, îl avansează, post-mortem, la gradul de general. Recunoscători, locuitorii satului Govojdia au cerut imediat după desăvârşirea actului Unirii ca localitatea lor să poarte numele ofiţerului care i-a eliberat. La fel, cei din comuna Buteni, după cum subliniază lector universitar dr. Corina Bejan Vaşca în articolul său „ Recurs la istorie”, apărut în ziarul arădean „Adevărul” din 16. 04. 1994, îl consideră drept unul de-al lor. I-au imortalizat numele pe o placă comemorativă, alături de cele ale eroilor locali, căzuţi pentru întregirea neamului în Primul Război Mondial. Spre cinstea lor, toţi preoţii ortodocşi care au slujit de-a lungul anilor în biserica din Buteni l-au pomenit şi continuă să-l pomenească cu ocazia parastasului ridicat de Ziua Eroilor, la sărbătoarea Înălţării Domnului. Trebuie spus că actul de recunoştinţă al celor care au cerut ca satul lor să poarte numele de Paulian a durat doar până în anul 1952, când factori politico-administrativi obtuzi, îndobitociţi şi îndărătnici, au dispus schimbarea deîndată a numelui localităţii respective, pe motiv că „ generalul Constantin Păulian a fost un reacţionar care a luptat împotriva trupelor bolşevice ale lui Bella Kuhn”.
A trebuit să treacă ceva timp şi a fost nevoie de o schimbare de regim, dar mai ales, de multe intervenţii şi de nenumărate memorii, până când această nedreptate, săvârşită în vremuri tulburi, cu patimă, din prostie şi crasă necunoaştere, să fie corectată. Drept urmare, prin Decretul 102/ 1996, publicat în MO din 20 mai 1996, se aprobă revenirea la vechea denumire, cea de Paulian. Acum, când lucrurile sunt pe deplin şi definitiv clarificate, ca fiu al satului şi Cetăţean de Onoare al comunei Buteni, consider că sacrificiul generalului Constantin Păulian ar merita să fie imortalizat inclusiv prin ridicarea unui bust al eroului în centrul localităţii care îi poartă şi – sper eu – îi va purta numele pentru totdeauna.
Valeriu ILICA
