Valeriu ILICA

Printre apariţiile editoriale ale ultimelor două decenii, cele care poartă semnătura generalului Aurel Rogojan ocupă deja un loc de prim raft. Sunt în topul preferinţelor cititorilor, iar autorul lor – aşa după cum e firesc şi, de regulă, se întâmplă – a devenit un Nume, o prezenţă vie, o persoană cu o carte de vizită bine cunoscută. Venite din lumea nevăzută a informaţiilor clasificate, atât volumele sale anterioare, dar mai vârtos, FEREASTRA SERVICIILOR SECRETE – un adevărat tratat de specialitate – sunt căutate, procurate şi citite cu nerăbdare, plăcere şi interes. Circulă din mână în mână, de la unul la altul, fiind comentate cu pasiune şi recomandate cu căldură. Şi, pe bună dreptate. Sunt cărţi captivante, care te solicită, te incită, te provoacă. Te pun pe gânduri, dar totodată te şi încântă. Sunt cărţi care stârnesc curiozităţi, crează nedumeriri, răstoarnă prejudecăţi, ridică semne de întrebare. Scot la iveală adevăruri triste, tulburătoare. Demantelează pericole ce au planat cândva sau vulnerabilităţi care încă mai planează asupra identităţii şi statorniciei fiinţei noastre naţionale. Cu alte cuvinte şi  mai pe scurt spus, Aurel Rogojan îi propune cititorului său o istorie trăită recent, dar departe de a-i fi îndeajuns cunoscută. Presupusă, bănuită, mai degrabă. În cel mai bun caz, întrezărită. De fapt, atât ultima sa apariţie, cât şi articolele, interviurile sau conferinţele publicate în presă sau difuzate la Radio şi TV poartă pecetea unui constant respect faţă de istoria noastră trăită. Toate pledează pentru adevăr, militează pentru reconstituirea, recuperarea şi restituirea lui. Promovează esenţa, esenţialul şi, mai adesea, ineditul. Aşa stând lucrurile, îmi place să cred că prin oferta făcută, FEREASTRA SERVICIILOR SECRETE a depăşit de mult faza în care îşi căuta şi se adresa unui cititor ţintă, provenit dintr-un anumit domeniu, un cititor avizat, cu o cultură specifică aparte. De aceea – şi acest merit ţine de tehnica autorului – lucrarea este o carte care se prezintă, se adresează şi se recomandă singură. Aproape de la sine. Şi aproape oricui.

Nu e mai puţin adevărat că tratatul luat aici în discuţie este o carte profundă, încet şi îndelung procesată. O carte scrisă cu vreme, ardeleneşte, gândită în tihnă şi cântărită cu atenţie, cu precizie şi cu meticulozitate de bijutier. Una peste alta, este o carte bine scrisă. O carte scrisă pentru a rămâne. O carte trăită intens, plămădită lăuntric şi pornită din interior. O carte adevărată, în adevăratul sens al cuvântului. În fine, aş îndrăzni să zic, chiar cu riscul de a mă repeta, că este letopiseţul adevărului profesional în planul reconstituirii, recuperării şi restituirii lui. Aşa cum a fost şi cum s-a săvârşit: cu bune, cu mai puţin bune şi, nu de puţine ori, cu rele. Afirmaţia devine şi mai credibilă mai ales dacă luăm în calcul şi faptul că autorul acestui act de cultură – prin forţa împrejurărilor, desigur, – a trăit, s-a format şi a crescut profesional în preajma şi în compania discretă a paginilor bine scrise. De aceea, şi tocmai de aceea, Aurel Rogojan este şi ni se relevă ca o adevărată arhivă la purtător, ca o enciclopedie dublată îndeaproape de un veritabil mânuitor al condeiului. Certamente, autorul se simte bine şi în largul lui în faţa paginii nescrise. Cel mai probabil, ca un as al volanului, în plină autostradă, gonind pe o maşină bună. Se hârjoneşte, se joacă cu cuvintele, dar o face la modul cel mai serios:  meşteşugit, autorizat, profesionist şi responsabil. E o joacă de copil bătrân. De modelator, care şi-a propus şi reuşeşte să aducă în faţa noastră lideri politici de ieri sau de azi, instituţii, nomenclaturişti, tovi cu munci de răspundere, ce sucombă sub greutatea grijilor naţiei, directori, arivişti, şmecheri, oportunişti şi profitori, duplicitari şi  cozi de topor, cu şi fără simbrie – o faună întreagă; golănii, apucături şi metehne, mai vechi sau mai noi. Oricum, nimic şi nimeni nu-i scapă, începând cu dictatura „de tip sultanic” a lui Nicolae Ceauşescu(pag 138), continuând cu „ambiţul”, curiozitatea de ţaţă, ocoşenia ţanţoşă şi comportamentul de ţoapă al locatarei Cabinetului 2(pag. 157), cu refuzul cuplului de a accepta ştirile negative, extrem de incomode şi de a recunoaşte realităţile social-politice din România acelei vremi (pag. 156), cu predispoziţia şi încăpăţânarea celor doi de a se complace într-o altă realitate, paralelă, idilică, festivist-câmpenească, periculos cosmetizată (pag. 145).

Cu toate acestea – subliniază, şi nu o dată, Aurel Rogojan – în ciuda ofuscărilor şi a disconfortului pe care ştiau că le crează, Conducerea DSS, personal generalul Iulian Vlad îl informau pe Ceauşescu zilnic, uneori de mai multe ori pe zi, funcţie de avalanşa, de urgenţa sau de gravitatea acestor ştiri. E bine să se ştie că o făceau, deşi ştiau că prin acest demers stârnesc ostilităţi şi îşi asumă riscuri serioase. Sigur, pe moment, Ceauşescu lua act, se implica sau promitea că va veghea la rezolvarea situaţiilor prezentate, după care, ca un făcut, prevala din nou informarea comodă, confortabilă, atotliniştitoare primită pe linie de partid.

Privind-o în ansamblul ei, trebuie spus că un loc cu totul aparte în economia acestei cărţi îl ocupă devoalarea devierilor centrifuge sub fanion etnic, portretele sinistre ale celor ce le orchestrează, hăţişul, dedesubturile şi încrengăturile ce decurg din acest labirintic scenariu, complicităţile, diversiunile şi interesele de tot felul. Parcurgând filă după filă, vrând, nevrând, cititorul ajunge la concluzia că a cam fost înşelat atunci când i se promitea o patrie cu păr bălai, cu glas de zurgălău, cravată roşie de pionier şi ochi frumoşi, strălucitori, albaştri. Cu coroniţă, diplomă de merit, cu temele făcute şi nota zece la purtare. Autorul îl invită să înţeleagă că atât realitatea de acum, cât şi cele de odinioară nu sunt şi nu au fost deloc trandafirii. Şi să nu se amăgească cu gândul că tot ce zboară se mănâncă. Dimpotrivă, liderii noştri au fost şi sunt amendabili. Instituţiile statului bâjbâie prea adesea. Joacă şotron. Greşesc şi persistă în greşeală, iar pana domnului Rogojan nu face decât să le prezinte aşa cum au fost şi cum încă mai sunt. Şi-o face pertinent, obiectiv şi detaşat. Fără patimă, deloc părtinitor, dar intransigent. Adesea cu verbul în vârful peniţei. O face, şi cred că bine face, pentru că am trăit îndeajuns, pe propria noastră piele, vremea când ne ascultam şi ne aprobam unii pe alţii, desfiguraţi de admiraţie. Şi mai cred că instituţia respectului pentru o persoană publică, ataşamentul şi bunele oficii pentru o structură în care ai profesat, oricare ar fi ea, nu se pot reduce la infinit, la a le vorbi de bine, la a le tămâia fără încetare. O asemenea gândire, o astfel de atitudine, i-aş zice, de propagandist obosit, este păguboasă. Anulează orice efort de luciditate. Îşi pierde din start credibilitatea, ba chiar le-ar putea aduce deservicii, pentru simplul motiv că poate fi suspectată de demagogie şi fariseism, de intenţii ascunse, de complicităţi sau de rea credinţă. În vremile de azi, obligatoriu ar suna fals şi ar deveni caraghioasă. Caragialmente, caraghioasă !! Or, tocmai o astfel de logică respinge şi amendează Aurel Rogojan în cartea sa. Amendează, şi bine face, pentru că ar fi timpul ca măcar de aici înainte să abordăm o altfel de evaluare. Dar şi să trecem cu toţii printr-un purgatoriu al curajului asumat şi al onestităţii. De aici, dezinvoltura cu care scoate la rampă, dar şi amărăciunea cu care cheamă la raport întreaga faună enumerată mai sus.

Fidel până la capăt propriilor sale convingeri, autorul cărţii nu se sfieşte să ne spună că Ceauşescu, asemenea tuturor dictatorilor, credea numai ceea ce-i convenea şi atunci, pe cale de consecinţă, i se prezentau de către eşaloanele informale ale partidului sau de alţii, aserviţi lui, doar documente care să menajeze confortul psihic al preşedintelui. Ilustrativ este, din acest punct de vedere, cazul unui buletin informativ semnat de ministrul George Homoştean, în care urma să i se prezinte starea de spirit a populaţiei stresate de lipsa produselor alimentare şi de aşteptările la cozi interminabile. Văzând documentul, Tudor Postelnicu – un apropiat al casei – îl blochează imediat, adnotând pe el: „Asta e provocare! Tovarăşul şi Tovarăşa au făcut ieri vizite de lucru în pieţele din Bucureşti şi au văzut că sunt pline”(pag. 145). Ce mai poate crede cititorul domnului Rogojan când ia act de o asemenea atitudine? Rămâne blocat. Iar exemplul dat este departe de a fi singular.

Din multitudinea  problemelor de siguranţă naţională abordate, după părerea mea, punctul geometric al cărţii, centrul său de greutate îl constituie capitolul: 1989. Dintr-o iarnă în alta…România în resorturile secrete ale istoriei. Tocmai de aceea, l-am lăsat mai spre finalul expozeului meu. Bazându-se doar pe documente temeinic verificate şi unanim acceptate, Aurel Rogojan reconstituie întreaga derulare a evenimentelor din decembrie 1989: pas cu pas, oră de oră, premergător, în timpul şi după momentul 22. Ca unul care a fost în miezul lor, ca unul care le-a trăit pe viu, intens şi dureros, vine şi le mai retrăieşte o dată. Acum, în faţa cititorului său. O face, dar nu oricum, ci cu conştiinţa şi cu conştiinciozitatea cronicarului pentru care „ a lăsa iarăşi nescris, cu mare ocară, înfundat neamul acesta, de o seamă de scriitori, este inimii durere”.

Parcurgând cele optzeci de pagini rezervate acestui capitol, se desprind câteva concluzii care, pe măsură ce lectura înaintează, se impun aproape de la sine:

–Implicarea factorului extern în derularea evenimentelor din decembrie 1989 este certă. A fost consistentă, pregătită din timp, agresivă şi, nu o dată, conjugată. Aşa că, ştia Ceauşescu ce ştia când vorbea de „agenturili din est şi din vest”.

–Printre scenariile puse la cale în laboratoare specializate din exterior, cunoscute şi dejucate la timp, din fericire, unele erau oribile, odioase, de-a dreptul criminale prin violenţa, cruzimea, amploarea şi finalitatea lor(pag. 138).

–Deşi capacitatea de intervenţie a forţelor de securitate era specializată inclusiv pe linia apărării şi restabilirea ordinii publice, toţi lucrătorii, întregul efectiv „a înţeles că trebuie permisă şi apărată manifestarea liberă a voinţei populare” (pag. 161).

–Meritul luării unei astfel de decizii, deosebit de riscante, în condiţiile în care Ceauşescu încă se mai afla în sediul CC, îi aparţine generalului Iulian Vlad. Încă de la început, asumându-şi toate riscurile, toate consecinţele, a dispus ca efectivele DSS să rămână consemnate în unităţi, iar armamentul să fie asigurat, sigilat şi păstrat sub pază permanentă. Merită precizat – şi cartea domnului Rogojan o face – că ordinul în cauză a fost repetat de generalul Iulian Vlad pe întreaga perioadă a derulării evenimentelor. A făcut-o prompt, imperativ, imediat, ori de câte ori se puneau la cale provocări sau a considerat că e nevoie. Pentru o mai bună susţinere a argumentării, iată ce-i ordona generalul Iulian Vlad colonelului Filip Teodorescu, aflat în acele zile la Timişoara: „ Nu mai ieşiţi din sediu, ca să nu se pună pe seama voastră provocările lor. Şi să nu-l pună păcatul pe careva, dacă trebuie neapărat să iasă, să aibă arma asupra sa. Asta v-am spus-o de la început!”

–Deşi s-a păstrat voit şi încă se mai păstrează o tăcere suspectă, trebuie spus că ordinele generalului Iulian Vlad – şef al DSS în acea perioadă – au fost de o importanţă deosebită, iar meritele sale, incontestabile. Datorită dispoziţiilor date atunci, a fost posibilă dejucarea unor scenarii care presupuneau confruntări fratricide, de amploare, deosebit de sângeroase.

–Ca o consecinţă a aceloraşi ordine, trebuie percepută şi plecarea precipitată a cuplului Ceauşescu, cu elicopterul, de pe sediul CC. Atitudinea Securităţii, de neimplicare în derularea evenimentelor şi rolul pe care aceasta l-ar fi putut avea în finalizarea lor, rezultă şi din discuţia pe care generalul Iulian Vlad a avut-o în noaptea de 21-22 decembrie cu generalul Vasile Milea. Chiar dacă acum este cunoscută de mai multă lume, pentru semnificaţia aparte pe care o conţine, prefer să-l lăsăm pe Aurel Rogojan să o relateze:

„În acea noapte, când generalul Milea a revenit în sediul CC, era într-o stare de mare deprimare. L-a văzut pe generalul Vlad, spre care s-a îndreptat şi a început să plângă, spunându-i: Nu eu am dat ordinul…Nu sunt un criminal. Generalul Vlad l-a îmbrăţişat spre a-l îmbărbăta, iar generalul Milea, printre lacrimi, a continuat: Te rog să-i spui soţiei mele, fetelor mele, spune-le că n-am fost un criminal, că nu eu sunt cel care…Nu eu sunt vinovat…Generalul Vlad i-a spus că situaţia s-a agravat extrem de mult şi trebuie găsită o soluţie pentru a se pune capăt vărsărilor de sânge. Eu am în CC toate forţele necesare pentru controlul situaţiei aici, în interior…Se pune problema, dacă ai dumneavoastră, care sunt afară, vor acţiona în aceeaşi direcţie…Reacţia generalului Milea a fost aceea a unui om profund deznădăjduit: Nu ştiu…Nu mai pot…Nu mai sunt în stare de nimic”.

Deşi  FEREASTRA SERVICIILOR SECRETE – prin  problematica pe care o abordează – este o carte profund şi pe fond serioasă, nu lipsesc dintre coperţile ei scenele comice, unele hilare prin absurdul sau prin penibilul lor. Autorul ni le serveşte ghiduş, cu un umor sănătos, chiar dacă uneori are nuanţe triste, de gri înspre negru. De altfel, Aurel Rogojan este un poznaş. Un mare şi binecunoscut mucalit. Îi place să râdă, şi râde copios, cu haz, fără a fi însă un râs hăhăit. E un râs-antidot, împotriva prostiei. Ştiut lucru, prostia îl doare, îl supără, îl întristează. Am în vedere, când fac această afirmaţie, scena relatată în carte la pag. 115. În esenţă, este vorba despre o serbare ce a avut loc în martie 1966, la un cămin cultural din Bihor – acţiune culturală ce trebuia să marcheze festiv, împlinirea a cinci ani de la colectivizare. Unul dintre elevi, deloc întâmplător, după părerea mea, recită poezia „Noi vrem pământ”, ceea ce stârneşte entuziasmul şi ropotele de aplauze ale spectatorilor. Sesizat în scris de uneltirea comisă, şeful securităţii raionului Beiuş, maiorul Schuster, intervine prompt şi o rezoluţionează competent: Recitatorul, locul uneltirii şi participanţii la serbare fiind elemente cunoscute, „se va acţiona pentru identificarea numitului George Coşbuc”.

Ca unul care l-am cunoscut pe Aurel Rogojan şi-n alte împrejurări, ceva mai speciale, îmi permit să spun că aceeaşi rigoare, aceeaşi seriozitate şi profunzime întâlneşti şi în lucrările sale cu circuit limitat sau cu caracter clasificat. Sunt documente judicios structurate, care se studiază, nu se citesc. Şi nu oricum. Ci stând la masa de lucru, cu pixul în mână şi cu caietul de notiţe alături colea. Acum, înainte de a pune punctul final, simt nevoia să mai spun un lucru.  FEREASTRA SERVICIILOR SECRETE nu este o carte comodă. Şi nici confortabilă. Cu atât mai puţin, convenabilă. S-ar putea să irite spiritele fine. Sau, pe alţii care citind-o, vor începe să mârâie, să muşte, să latre sau să ragă. N-are a face, e dreptul lor s-o facă.

În ce mă priveşte, parcă-l şi văd pe mucalitul general răspunzându-le tuturor cu calmul şi cu superioritatea cu care altădată răspunsese clevetitorilor săi şi nenea Iancu – părintele şi ocrotitorul inteligenţei şi umorului românesc:

„De, dragii mei, eu sunt cârpaciu bătrân; eu cos de dragul pingelii, nu de al cusăturii. Dacă vă place, îmi pare foarte bine, fiindcă eu ţin la cinstea meşterească. Dacă nu, mergeţi şi voi la alţi meşteri mai buni să vă-ncalţe; că, slavă Domnului, sunt destui. Supărare nu-ncape…Am şi eu câţiva muşterii ai mei, care n-or să mă lase. Caragiale” 

Valeriu ILICA