Valeriu ILICA

Printre apariţiile editoriale ale Aradului ultimilor doi ani, cele care poartă semnătura domnului Alexandru Bochiş Borşanu ocupă deja un loc de prim cadru, iar semnatarul lor, aşa după cum e normal şi de regulă se întâmplă, a devenit un Nume, o prezenţă vie, o persoană binecunoscută.

Atât „Strigăt după gratii” – cronică a unei dramatice experienţe personale – cât şi „Zborul către moarte”, a cărei lansare a avut loc recent, mai exact în ziua de 1 Decembrie a.c., la sediul Vetrei Româneşti, sunt căutate, procurate şi citite cu curiozitate, plăcere şi interes. Asta, poate şi pentru că ele însele sunt cărţi care se caută şi se completează reciproc. Se caută şi se completează în primul rând prin acţiune, care – şi într-un caz, şi-n celălalt, se petrece într-un anume domeniu, mereu acelaşi, să-i zicem, ceva mai special, dar şi prin maniera directă şi convingătoare în care autorul ştie să se adreseze cititorilor săi. Cu toate acestea, între cele două cărţi există şi deosebiri. Dacă în prima, stilul devine nervos, adesea cu verbul în vârful peniţei, în cea de-a doua, predomină calmul, ironia, umorul (uneori, negru) şi detaşarea. Relatările, confesiunile şi mărturisirile autorului, consideraţiile personale, observaţiile directe sau aducerile-aminte se succed molcom, sadovenian, cu tâlc, fără grabă, de parcă ar fi repovestite de moş Calistru pe Penteleu ori de cuconu Alecu sau de păţitul Ilie Aldea, acolo, pe prispa de la Hanu Ancuţei.( a se vedea povestea cu Corbu, labradorul prezidenţial)

 La fel, portretele principalelor personaje sau ale altora care participă doar episodic la acţiune, sunt imortalizate cu un penel sigur, aproape cinematografic. Totul, fiind trecut prin filtrul unui  ochi atent şi avizat. Un simplu exemplu în susţinerea acestei afirmaţii, cred că ar fi suficient:

„Sosiră patru tovarăşi de la Academie, printre ei şi Zamfir, doi aduşi de Sandu Dragoş, primarul de Lipova, care le fusese student. La scurt timp, apar preoţii, cantorul cu cădelniţa fumegândă şi ajutoarele lor, cântăreţii. Erau trei preoţi, în odăjdii adecvate, dar diferite: unul mai în vârstă, cu o barbă scurtă, sură, o faţă palidă, de ascet, îmbrăcat complet în negru, de statură mijlocie, emanând evlavie şi pietate. Aveam să aflu că era cucernicul părinte Teofil Poneveanu, venit din altă parohie. Un al doilea preot, blond, înalt, impunător, ochi albaştri, corp atletic şi păr ondulat, cioc discret, castaniu, semăna mai mult cu actorul american Robert Redford decât cu o faţă bisericească. Era preotul Ioan Ciuhandru, un bărbat în plină forţă fizică, să fi avut treizeci şi cinci de ani. Impunător, distins, cu o statură ce îi permitea să privească peste mulţime, intuia că va domina auditoriul de la ceremonial. Al treilea, în stânga părintelui Poneveanu, puţin mai în spate, dovedind că-i poartă mult respect, era preotul satului, Iancu Jodoianu – un tânăr sub treizeci de ani, cu o faţă plăcută, destinsă, peste care mijea o barbă în devenire. Prin comportament, mişcări ale capului sau modul de adresare către preoţi, degaja un respect deosebit, bun simţ şi o cucernicie manifestă.”

Este vorba despre înmormântarea unui profesor ateu, procesiune la care, pe de o parte, sunt prezenţi şi cuvântează înflăcărat patru tovi de la „Ştefan Gheorghiu”, foşti colegi cu răposatul, care veniseră înarmaţi politiceşte şi o ţineau pe-a lor, aia cu religia care este „opiul popoarelor”, iar, de cealaltă parte, aşteptau şi se pregăteau să demonstreze contrariul cei trei preoţi menţionaţi mai sus. Ţine de arta şi de tehnica autorului modul în care este redată confruntarea de la căpătâiul mortului, dintre cele două tabere diametral opuse filozofic şi ideologic.

Sigur, o carte nou apărută presupune o lectură tihnită, aş zice, cu pixul în mână. Dar, tot aşa de bine, o carte bine scrisă, şi-mi place să cred că „Zborul către moarte” este una dintre ele, se revelează cititorului şi printr-o simplă lectură, să-i spunem „sportivă”. Da, pentru că o carte care este scrisă cu un scop anume, care-şi propune şi reuşeşte să spună ceva, dar, înainte de toate, să transmită un mesaj, se prezintă singură: din titlu, din simpla ei luare în mână, din cuprins, din câteva pasaje mai semnificative, din două sau trei capitole parcurse pe diagonală. Or, în cazul cărţii domnului Bochiş, mesajul este clar şi bine conturat. Poate fi găsit uşor, numai să vrei să-l găseşti. După părerea mea, tocmai în acest mesaj constă principalul merit al cărţii. Altfel, şi mai la concret spus, cartea vine şi demontează multe din acele teorii, apărute imediat după decembrie ’89, potrivit cărora ofiţerul de securitate era un monstru, un sălbatic temut, tot timpul cu şuriul în dinţi şi cu iataganul la vipuşcă. Demontează şi redesenează, cu exemple trăite personal sau cu alte argumente aflate la-ndemână imaginea adevăratului lucrător de Intelligence, cum îi place autorului să spună: un om obişnuit, cu familie şi prieteni, cu rude şi vecini, cu datorii şi obligaţii, cu pasiuni şi tabieturi, într-un cuvânt, cu bucuriile şi necazurile lui. Nu e mai puţin adevărat că a fost o anume perioadă, revolută, de prim început, când lucrurile au stat astfel sau aproape aşa, iar autorul se referă în ambele cărţi la ea. O face cu regret, onest, cu compasiune pentru victime. Cu părere de rău, dar şi cu sublinierea că, între timp, contextul politic general, realităţile în ansamblul lor  s-au schimbat, iar odată cu aceste schimbări, instituţia s-a reformat, a trecut de la o fază la alta.

Privită din această perspectivă, „Zborul către moarte”  este o carte a împlinirilor, a neîmplinirilor şi a greşelilor autorului; a voinţei, a curajului şi a libertăţii de a şi le asuma. La fel de bine, poate fi percepută ca o pledoarie pentru o lume mai blândă, mai dreaptă şi mai bună, dar şi ca un aspru rechizitoriu la adresa violenţei, a intoleranţei şi a excesului. A exceselor de tot felul.

Închei, dar nu înainte de a mărturisi că sunt unul dintre aceia care îl cunosc personal pe autorul celor două cărţi. Îl cunosc, şi încă foarte bine. Ba, chiar mi-aş permite să spun că sunt printre puţinii care au avut privilegiul de a pătrunde discret, aproape pe furiş, în laboratorul său de lucru. Ştiu când şi cum scrie. Ştiu ce îndoieli îl frământă, de ce îl chinuie cuvântul şi cât zăboveşte asupra paginii nescrise. Tocmai de aceea, îmi permit să spun că noua sa apariţie editorială este o carte încet şi îndelung pritocită. O carte bine scrisă! O carte trăită intens, plămădită şi pornită din interior. O carte adevărată, în adevăratul sens al cuvântului. În fine, o carte despre adevărul profesional, în planul reconstituirii şi al restituirii lui.  Aşa stând lucrurile, aş îndrăzni să spun, chiar cu riscul de a mă repeta, că noua apariţie întruneşte toate elementele constitutive ale unei cărţi care se prezintă singură. De aceea, sunt prea convins că cititorii, oricare ar fi ei, se vor apleca cu răbdare şi interes asupra paginilor acesteia, pentru că, vorba bătrânului Miron, cronicarul de odinioară, „ nu ieste alta, şi mai frumoasă, şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor”. 

Valeriu ILICA