Valeriu ILICA

<< Inapoi

- continuare -

CBV: Domnule Valeriu Ilica, în interviul nostru, cel din ultimele două numere, ne oprisem la proverbialul simţ de proprietate al ţăranului asupra pământului. Ne oprisem şi încercam să-l reconstituim, având ca bază de pornire modalităţile artistice prin care a fost reflectat şi se manifestă el în romanul CULDUŞII.

VI: În CULDUŞII, Corina, şi aşa cum se manifestă în primul rând în realitatea de zi cu zi, pentru că ţăranul, indiferent de spaţiu şi de timp, este legat de pământ ca pruncul de sânul mamei, ca peştele de apă şi planta de lumină. Sigur, de vreme ce CULDUŞII abordează o epocă în care ţăranul a fost deposedat de bucata sa de pământ în mod arbitrar, agresiv şi abuziv, împotriva firii şi voinţei lui, această pasiune, această poftă, pornire şi plăcere de a avea pământ, acest simţ de proprietate de care vorbeai, a fost relevat aidoma cum s-a consumat, în toată trista şi dureroasa lui solemnitate.

CBV: Apelând pe mai departe la această tehnică, a comentariului pe text, vreau să continuăm investigaţia critică, oprindu-ne la ceilalţi doi piloni pe care se baza economia ţărănească de odinioară – animalul şi carul, generic vorbind, atelajul de care eroii romanului tău sunt atât de legaţi, au grijă, depind şi ţin cu sfinţenie la el.

VI: Sunt de acord cu ce spui tu, însă până atunci aş vrea să fac câteva succinte, dar necesare precizări, referitoare la perspectiva din care am privit, am proiectat şi apare animalul în CULDUŞII. Vreau să spun chiar de la început că nu l-am gândit ca pe o simplă prezenţă. Dimpotrivă, a fost croit în aşa fel încât să se manifeste ca un personaj. Ca atare, fiecare dintre ele are numele, renumele şi personalitatea sa. Se impun, se remarcă, ies în evidenţă, se fac cunoscute, se individualizează. Se personalizează prin ceva. Animalele din CULDUŞII au trăiri aproape omeneşti. Sunt supuse legilor aspre ale vieţii. Suportă nedreptăţi. Suferă de sete, de foame şi de frig. Trudesc din greu, se opintesc, se îmbolnăvesc, degenerează fizic. Mor! Au durerile şi necazurile lor. Se-nfioară, plâng în tăcere, simt răutatea şi suferă ca oamenii. Cel mai adesea, alături de stăpân.

CBV: Ca mioriţa, bunăoară, bârsana din balada noastră populară.

VI: Bună comparaţia, trebuie să recunosc, cu atât mai mult, cu cât se îngrijorează, îşi fac probleme şi se îmbolnăvesc ca ea. Sunt capabile de mari tristeţi. Suportă privaţiuni, se reculeg în resemnare şi în suferinţă. Privindu-i din alt unghi, boii lui Adam, caii lui Porâmbu ori bivolii lui Moş Mândru, toţi îşi demonstrează zilnic ataşamentul şi fidelitatea faţă de stăpân.

CBV: Ca Azor, câinele soldatului din poezia lui Grigore Alexandrescu sau calul lui Toma Alimoş, haiducul din balada cu acelaşi nume, ca să mergem pe linia aceloraşi comparaţii.

VI: Coincidenţe, Corina. Oricum, ţin la stăpân, trudesc pentru el şi îl iubesc în egală măsură.

CBV: E ceea ce observă şi Gabor, sluga lui Moşoiu, şi-l face să exclame atunci când le aduce abracul:

"Vă iubesc din tot sufletul. Vă iubesc deşi nu sunteţi ai mei sau, poate, tocmai de aceea. Vă iubesc, pentru că văd cât mă iubiţi şi voi."

VI: Alteori, aceleaşi animale privesc nedumerite în jur, aşteaptă, ascultă, se-ntristează şi rabdă. Acceptă sacrificiul. Învaţă ce e jertfa, suportă osânda, se-mpacă cu destinul şi mor odată cu el.

CBV: Din câte spui tu, animalul din CULDUŞII este o fiinţă pe undeva eseniană.

VI: Este! Are trăsături, comportament, trăiri şi gesturi aproape omeneşti. Apare ca un apropiat al omului, ca un sprijin. Ca un partener, la bine şi la rău. Ca un interlocutor, ca un frate. Iar dacă îmi îngădui, ca un animal de încredere şi de omenie.

CBV: În gândirea ţăranilor noştri, existenţa rurală autentică nu poate fi concepută în afara comuniunii cu animalul. Cum se rezolvă în CULDUŞII această simbioză?

VI: Simbioza ţăran – animal este veche. Nu o descopăr eu în CULDUŞII. Este profundă, desăvârşită de-a dreptul. A funcţionat dintotdeauna, şi încă mai funcţionează. Între cele două părţi ale acestei ecuaţii există o legătură strânsă, indisolubilă, bine sudată, iar împreună cu atelajul formează un tot unitar. Corina! Despărţirea de vita, de iosagul său, cu, dar mai ales fără voia stăpânului, primeşte dimensiunile unei drame, în cel de-al doilea caz, ale unei tragedii.

CBV: Poţi da un exemplu?

VI: Pot. Îl am la îndemână. Este scena în care Micaş, Capelanu şi Moşoiu, nemaiputând suporta nenumăratele şicane, corvezile de tot felul şi birurile impuse de puterea populară, apelează la consilierea şi la sprijinul notarului Pollacik.

CBV: Cunosc pasajul. Sunt dispuşi să renunţe la orice, numai să scape de chiaburie.

VI: Exact! Mai puţin Moşoiu, care se angajează să cedeze o parte din pământ, să-l ofere unei văduve de război, rămasă singură, cu trei prunci de crescut, şi lui Gabor, fosta sa slugă, dar cu condiţia să-şi păstreze carul şi boii.

CBV: Pentru dramatismul său, dar mai ales pentru buna informare a cititorilor noştri, fragmentul în cauză merită redat integral:

„— Atelaje, animale, maşini agricole ai? – voia să meargă până la capăt domn’ Pollacik, notarul.
— Doi boi, o vacă şi carul – răspunse cu dezinvoltură Moşoiu.
— În două luni te scapi şi de boi!
— Nu mă nenorociţi, domn’ doctor! – ripostă mai mult decât şocat Moşoiu. Boii, nu! Boii n-au nicio vină! Boii nici nu intră-n discuţie. Boii nu supără pe nimeni şi nu fac niciun rău. Înc-o dată nu, pentru că nu-i pot da!
— Ba o să poţi! – insista notarul pe idee. Îi dai la Concar (n.a. societate comercială care se ocupa cu achiziţionarea animalelor)
— Adică… cum, la Concar?! – nu pricepea în ruptul capului Moşoiu.
— Aşa cum auzişi! Mărită-i! Mărită-i urgent şi scapă-te de ei, Adame!
— Nici vorbă, domn’ doctor! – se încăpăţâna Adam, agăţându-se de boi ca de o ultimă şi deşartă speranţă. Boii nu pleacă din ocolul meu numai odată cu mine! Să-mi ceară orice, până şi capul, dar boii, nu! Nu, pentru că Iancu şi Neamţu sunt mai mult decât ar fi pruncii mei. Înţelegeţi-mă, domn’ doctor. Sunt sufletul, şi bucuria, şi toată viaţa mea!! Credeţi-mă, să vă creadă Dumnezeu: nu mă îndur să-i dau. Îi am de mici pe amândoi. Eu i-am crescut, eu i-am îngrijit, cum am putut mai bine. Eu i-am învăţat la jug, la grapă şi la plug. De aceea, cât trăiesc eu, vreau să rămână lângă mine.
— În zadar! – i-o reteză notarul. N-o să-ţi accepte nimeni. Cu ăştia nu te joci! Ba, dacă-i superi, vin într-o noapte, te saltă şi te ascund de nu te mai găseşte nimeni cincisprezece ani.
— Domn’ doctor! – insista în disperarea sa Moşoiu. Dumneavoastră, care cunoaşteţi legiurile, care aveţi atâta şcoală şi aţi văzut multe la viaţa dumneavoastră, vă rog, nu mă lăsaţi! Faceţi ceva şi pentru ei! Iancu şi Neamţu îi cheamă, dacă vă întreabă cineva.”

CBV: Până la urmă, sub presiunea unor transformări care la nivel istoric se petrec cu o iuţeală ameţitoare, Adam se obişnuieşte cu gândul, se împacă cu ideea şi renunţă la boi, încheind un contract cu statul.

VI: Renunţă, pentru că n-are încotro, dar, Doamne, cu câtă durere! Ascultă:

„Deşi se obişnuise cu gândul şi era pe deplin conştient că altă soluţie nu există, chinuitoare au fost pentru Adam cele patru luni care au urmat momentului încheierii afurisitului contract. Intra dimineaţa în grajd cu furca plină de trifoi tremurându-i în mâini sau cu albia de abrac, gata în orice moment să o scape. Din zi în zi era tot mai copleşit de sentimentul apăsător al neputinţei, al complicităţii cu vremile şi al vinovăţiei conştient asumate. Avea inima strânsă şi sufletul greu, ca şi când ar fi trebuit să ispăşească un mare păcat. Ceea ce îl durea cel mai mult era faptul că el ştia adevărul, cruntul şi durerosul adevăr, iar bietele lui dobitoace nici nu-l bănuiau măcar:
— Doamne! – izbucni disperat în una dintre dimineţi, văzându-i pe Iancu şi pe Neamţu cum îl privesc, cu ochii lor blânzi, mari, limpezi şi plini de bunătate. Doamne, cum pot fi atât de ticălos cu ceea ce am cel mai scump şi mai drag pe lume?
Alteori se-ntrista numărând săptămânile care au mai rămas până la blestematul moment al predării, apoi zilele care erau din ce în ce mai puţine. Refuza să se gândească la ce şi cum va fi în ziua cu pricina, dar mai ales după:
— Nu va fi blând pentru nimeni – mormăia adesea Moşoiu – dar pentru voi, sărmanii, va fi cel mai greu!
Tot socotind, intrase în ultima săptămână. Zilele osândiţilor erau numărate. Trist, copleşit de gânduri şi totuşi pe undeva resemnat, Adam continua să-i hrănească şi să-i adape la timp. Îi ţesăla cu acelaşi drag dintotdeauna şi le spăla cozile cel puţin o dată la două zile. În schimb, rămânea blocat şi în afara oricărei reacţii, văzând cum boii săi dragi îl urmăresc tot mai întrebători, mai neliniştiţi şi mai insistenţi cu privirea. Cel mai dureros şi mai de nesuportat i se părea momentul în care, mugind uşor, îşi întindeau gâturile, oferindu-i salba să le-o scarpine sau începeau să se joace cu el, mângâindu-i faţa şi mâinile cu botul.
În sfârşit, ziua sorocită sosise. Deşi nu dormise aproape toată noaptea, Adam se sculă devreme, începând să trebăluiască prin casă. Măsură abracul, îl amestecă cu grijă, înmuindu-l în apă călduţă, iar la vremea ştiută, intră în grajd cu albiile pline:
— E ultimul – gândi Moşoiu, fără să scoată un cuvânt şi fără să-şi privească iosagul. Asta le-a fost soarta – adăugă încet. Atât a fost să fie. Orice început începe ca să se termine cu sfârşitul. Important e că n-au dus-o rău la mine – se consola cu ce putea ţăranul. Dac-ar fi fost la altul, azi poate n-ar mai fi demult – filozofa şi se amăgea în stilul său Moşoiu.
Continua să-i hrănească. Au urmat pe rând trifoiul, otava şi adăpatul, toate la timp, din belşug, pe săturate, ca la ospăţul de pe urmă. Spre orele amiezii, frumoşii lui Adam gemeau de prea sătui, cu ieslele pline, dar pe când se pregăteau să-nceapă rumegatul, uşa grajdului se deschise încet şi scârţâind. Ajutat de Mândru şi Micaş, Adam îi scoase din grajd, pe rând, câte unul, în uliţă afară:
— Haideţi, că aveţi timp destul să rumegaţi la noapte – le zise cu blândeţe Moş Mândru, îndemnându-i să iasă. În văzul mulţimii de govojdani ce se adunaseră în crucea uliţei şi priveau la ei curioşi ca la urs, fură legaţi de către Adam laolaltă. Durerea ţăranului era mare, spectacolul – dureros şi deplin. Proptită-n faţa lor, Macrina-i săruta, le îmbrăţişa gâturile puternice şi musculoase, bocind în hohote, ca după mort:
— Haidem cu tata! – le zise de la o vreme Moşoiu, dând-o cu grijă pe femeie la o parte.
Porni încet, plângând tăcut, îndurerat, cu sufletul şi cu privirea în ţărână. Ajunşi odată cu seara la locul de sinistră adunare, fură legaţi la grămadă cu alte dobitoace, sub cerul liber, de o bară groasă, fixată sănătos în ciment. A doua zi, urmară cântarul, formalităţile de plată şi predarea. Deşi puteau apoi să plece, fiecare ţăran făcea ce făcea şi întârzia lângă vita sa. Ţineau să le mai vadă şi să le fie alături până la urcarea în vagon. Ceva nedesluşit, de nepătruns, îi ţintuise locului, ceva între neputinţă vinovată, regret tardiv şi superstiţie păgână.
Adam proceda la fel. Nemâncaţi şi hăituiţi de sălbaticii bâtaşi, Iancu şi Neamţu îşi priveau stăpânul cu ochi îndureraţi. Toată spaima sufletului lor de animal cuminte, ascultător şi credincios se oglindea în aceste priviri blânde şi întrebătoare, dar triste şi neputincioase, până dincolo de marea disperare. Unul dintre ei, pare-se Iancu, începu să-l lingă şi să-l mângâie cu botul:
— Lasă-mă! – se smuci Adam, împingându-i capul cu mâna şi dând să se-ndepărteze. Lasă-mă în necazul meu, nu mă chinui.
Simţea că nu va putea suporta până la capăt durerea despărţirii. Cumplit i se părea momentul urcării lor în vagon. După numai câţiva paşi, o voce cunoscută îl făcu să se oprească:
— Bace Adame! – i se adresă Gabor, ţiganul. Nu te supăra că am venit. Am auzit că-i duci şi mi-am cerut liber de la carieră. Am vrut neapărat să fiu şi eu de faţă. Cum era să lipsesc chiar acum?
— Gata cu traiul bun! – se auzi o voce sălbatică de hingher. Urmează îmbarcarea. Şofronea şi cârligele abatorului vă aşteaptă.
— Gabore! – grăi cutremurat Adam. Eu plec. Nu mai suport. Nu pot să-i mai văd. Rămâi tu şi ai grijă de ei. Te rog! Îţi cer pentru ultima oară. Vreau să fie puşi împreună, în acelaşi vagon. E tot ce mai pot face pentru ei. Ce durere, Doamne, ce durere! – adăugă în timp ce cruzii bâtaşi îi dezlegau urlând şi-i hăituiau în mare grabă spre rampa de încărcare. Speriaţi de moarte, boii refuzau să urce. Sunt traşi cu furie de lanţuri, loviţi cu sălbăticie, împinşi de la spate, înjuraţi. Se smucesc din răsputeri, se trag înapoi, în lături, dând să scape:
— Rupe-i coada! – strigă cu glas de fiară unul dintre bâtaşi, moment în care Iancu, străfulgerat de durere, scoase un geamăt cumplit, sărind de pe rampă înăuntru. Leagă-l scurt şi închide repede uşa! – strigă din nou nemernicul hingher.
Brusc, cu zgomot asurzitor, uşa vagonului se închise. Rămas pe peron ca o stană de piatră, Gabor asculta cu inima împietrită cum se zbat şi se bat animalele înăuntru. Deşi sta pe loc, simţea cum îi fuge pavajul de sub picioare. Soarele prinsese a asfinţi. Amurgul serii înghiţise zariştea arămie, devenind sângeriu. În gara veche, mică, îndoliată şi pustie, o locomotivă cu abur aluneca pe şine cu geamăt pufăit. Tocmai luase apă matahala, pesemne, pregătindu-se de drum. Târziu, în ceva vreme, trenul se puse în mişcare. Un fluierat prelung se ridică-n tării, spărgând odihna şi tăcerea nopţii. Era un ultim fluierat, de adio, stingher, sfâşietor şi trist, mai trist ca o tristeţe fără seamăn.
— Te duc, te duc, te duc, te duc! – gemea din răsputeri locomotiva, îndepărtându-se de gară.
S-a dus cu Iancu şi cu Neamţu, care duşi au fost pentru totdeauna.”

VI: Dacă constrâns de împrejurări, ţăranul este obligat să se despartă de animalul său, ca în cazul prezentat mai sus, bunăoară, durerea sa nu are margini. Atinge dimensiuni cosmice. Atunci, asfinţitul devine sângeriu, stihiile naturii se dezlănţuie, duhul răului bântuie lumea, iar forţele întunericului atentează la ordinea ei, încercând s-o răstoarne. Dar, tot aşa de bine, atunci când acelaşi ţăran are ocazia să se afişeze, să se mândrească cu animalul său, nu se sfieşte. Dimpotrivă, o face cu plăcere, cu voluptate, cu o fală specific ţărănească, unică în felul ei. Trăieşte clipa. Şi o face intens, la cea mai înaltă tensiune.

CBV: Înţeleg că te referi la scena din capitolul Cel mai bun dintre cei mai buni, în care mucalitul Ilie Porâmbu, proprietar al unei elegante birje şi a doi cai superbi, după negocieri pline de umor cu părinţii mirilor, acceptă şi duce(ca de fiecare dată, de altfel) mireasa la popa; la cununie, adică. Pentru frumuseţea şi farmecul lor spumos, cu totul aparte, vreau să redăm ambele fragmente, atât cel cu negocierile, cât şi prestaţia propriu-zisă.

VI: Mai ales că urmează unul celuilalt:

„Dar fiindcă tot veni vorba de sărbători, aş zice că-n iarna cu pricina părea că se reînnoadă anume obiceiuri din datina bătrână: cu goşti, colindători, cu poveşti, plăcinte şi-un pic de crampă pentru voie bună. Ba, fuseseră şi câteva ospeţe, cu pregăteală multă, higigişi de pe sate, cai şi cocii-mprimate, petrecăreţi, ţipuitoare şi meţeleuci o grămadă, una mai romonită, mai faină şi mai făloasă ca alta. La toate, dar absolut la toate, fusese chemat şi Ilie Porâmbu:
— Nu ne lăsa, Ilie – se rugau de el cuscra şi cuscranu, venind să-l invite. Fă cum poţi şi vină. Tu ştii rânduiala, c-ai mai fost la ospeţe şi la lucruri dintr-astea complicate şi mai cu pretenţii.
— Cu cocia? – întreba de fiecare dată Porâmbu, făcând pe niznaiul, deşi ştia prea bine ce-o doare pe cuscra şi ce-l arde la deget pe cuscranul.
— Nuu!! Cu hinceul! – sărea de colo, ca picată cu ceară, mama-soacră. Noi ne vorbirăm aci cu cuscrul c-ar fi bine să ne duci tu la solgăbirău , şi la popa cumătrii, şi mireasa – adăuga cu răsuflarea tăiată cuscrana. Da’ numai dacă este bunăvoinţă din partea ta, e liberă birja şi se poate.
— Apăi, dacă-i vorba de cumătră – trăgea şmechereşte cu ochiul Ilie – facem să se poată.
— De cumătră, ca de cumătră – se repezea cu gura pe el mamaie – dar nouă ni-i de mireasă. Noi, spunem drept, nu ne ferim de tine, pentru mireasă am vrea cu birja.
— Cum să-ţi spun, vecine şi vere Ilie – reîncepea tata socru. Noi tare am mai vrea să fie şi la pruncii noştri domneşte, cu fiacăru’, ca la Viena.
— Da, da – se făcea că se dezmeticeşte Porâmbu. Fiţi fără grijă. Nu-i lăsăm noi neduşi la popa pentru atâta lucru. Facem să fie bine.
— Ştii tu treaba ta – intervenea atunci mama-soacră cu inima împăcată. Nu trebuie să te-nvăţăm noi, că nu suntem noi mai cu moţ. Cum ai făcut la alţii-i bine.
În ziua cu ospăţul, Ilie al nostru, ferchezuit ca un belfer, se înfăţişa la casa miresei, aşa cum fusese învoiala. De câteva ori, o luase cu el şi pe Angela. Ştia că-i face plăcere să se plimbe cu birja, iar dacă tot avea treabă, de ce să nu-i facă şi fetei hatârul? O aşeza în spate, pe un iliş de piele, parcă anume pe locul unde, gândea în taină fata, va să fie cândva şi ea mireasă. Fără să scoată un cuvânt, Angela îi mulţumea doar cu privirea-i supusă şi smerită. Aranjată cu grijă şi îmbrăcată cu gust, părea mai proaspătă şi mai cuminte decât este. Avea o faţă fără cusur, de culoarea piersicii coapte, ochi albaştri, mari şi minunaţi, gene lungi, uşor arcuite şi priviri catifelate, blânde ca o mângâiere. Era numai zâmbet, azur şi lumină. Hotărât lucru, zeii fuseseră mai buni şi mai darnici ca de obicei cu acest suflet frumos, de-o castă frumuseţe. Ajungând binişor şi totdeauna la vreme, Ilie trăgea în faţa porţii, oprea caii şi-şi ajuta odorul să coboare. Angela îi mulţumea din nou, zâmbindu-i cu toată graţia şi gingăşia unei copile de vârsta ei. Fălos de felul lui, mulţumit şi mândru de fata sa, Ilie se urca din nou în birjă şi aştepta să apară mireasa.
Abracaliţi ca la carte, frumos ţesălaţi, cu copitele unse şi cozile legate, Vânătu şi Suru fornăiau pe nări, scuturau din cap şi băteau din picior, nerăbdători să-nceapă ospăţul. Parcă atunci fuseseră scoşi din şcatulă. Un gângurit de tobă şi-un prim acord de alămuri îi făceau să tresară. Ciuleau urechile, îl căutau din priviri pe Ilie şi aşteptau o comandă, scoţând un nechezat domol. Curând începea o ruptă sau o învârtită, semn că mireasa-i dichisită şi gata de plecare. Era momentul în care Porâmbu punea frâiele în loitră, cobora din birjă şi, cu clopul tras pe ochi, rostea poruncitor:
— Dans, Surule! Dans cu tata!
Şi calul, un armăsar superb, un exemplar frumos, de-o rară frumuseţe, aş îndrăzni să zic de-o frumuseţe pură, ştia ce are de făcut. Îşi încorda gâtul gros şi puternic, muşca sălbatic din zăbăluţa de-alamă strânsă cu lanţ pe sub barbă şi-ncepea legănat: întâi cu picioarele din faţă, apoi uşor-uşor şi cu cele din spate. O nouă învârtită sau o mărunţică îl făcea şi pe Vânătu să intre în horă:
— Aşa, şa, şa, şa! – îi da curaj Ilie, privindu-l cu drag şi netezindu-i coama rebelă ce se revărsa valuri-valuri de-o parte şi de alta a grumazului scurt şi vânjos ca o ceafă învârtoşată de taur.
— Uşor cu tata – îi potolea discret Porâmbu, văzându-i cum se avântă din ce în ce mai sprinteni, mai eleganţi, mai graţioşi, ca două mândre balerine, dar de categorie grea.
În treacăt fie zis, era o adevărată plăcere să stai pe margine şi să-i priveşti:
— Ui, că mor de dragul lor! – se pornea atunci ca o viforniţă Sanica, omenindu-se cu Şpoaca dintr-o sticluţă cu palincă”. etc, etc

CBV: Păcat, pentru că, din păcate, astfel de momente de mare bucurie în viaţa ţăranului sunt destul de puţine.

VI: Ai perfectă dreptate. Predomină, mai bine zis, au predominat în vremile la care ne referim, momentele dureroase, tensionate, de mare dramatism şi încercare emoţională.

CBV: Nu ştiu la care dintre ele te referi, dar eu îl găsesc ca ilustrativ din acest punct de vedere, pe cel în care, după terminarea colectivizării, chiar în ziua de Crăciun, se trece la ridicarea cailor şi a atelajelor din gospodăriile oamenilor.

VI: Într-adevăr, este unul dintre cele mai reprezentative în planul reconstituirii dramelor colective trăite atunci.

CBV: Dar să-l lăsăm pe autorul cărţii să o povestească:

„Aşadar, prelucraţi politic cu o seară înainte de Ceapă şi Mirandolina sau răsplătiţi cu ranguri şi dregătorii, proaspeţii vătafi ai colectivei, în ziua de Crăciun, dis-de-dimineaţă, secondaţi îndeaproape de satrapii primăriei, se împrăştiară prin toată Govojdia. Puternic mobilizaţi şi mai motivaţi ca niciodată, începură să bată pe la porţile oamenilor. Strigau, se certau cu te miri cine, intrau de-a valma prin curţi, acolo unde zăvoarele rămăseseră netrase peste noapte sau lacătele descuiate, sculau, speriau şi se războiau cu câinii, încercând să ajungă cât mai repede în şură ori la grajdurile cu animale. Pregătiţi trup şi suflet pentru a merge la biserică, oamenii ieşeau în grabă de prin case şi-i întrebau derutaţi, ca Bujor, bunăoară:
— Ce faceţi, mă? Ce căutaţi acolo şi cu de la cine voie? Pogace! Lasă plugul! Ce vrei să faci cu carul, Rusalime? Măi, fraţilor, ce v-a apucat?
— Ridicăm atelajele! – era cuvântul de ordine rostit de Rusalim şi Ariştanţu, de Ceta, Ceama ori Pogace, în timp ce ieşeau cu carul, cu utilajele şi cu caii omului din ogradă.
— Apăi chiar astăzi v-aţi găsit s-o faceţi? – se răţoiau la ei Mihai al lui Ariciu, cu Mitra şi Maxoaie. În ziua de Crăciun? Cine mai face ca voi, oameni nebuni ce sunteţi?! Tâlhari fără suflet şi fără Dumnezeu!
— Avem ordin de la comenduire! – răspundea cu un entuziasm de fals revoluţionar Doleţu. E sarcină de partid!
— Şi termen de sus, de la raion! – completa cu aroganţă, cinism şi răutate năstruşnicul Pogace.
— Bine că aveţi! – ofta din greu, în neputinţa lui, Moş Mândru. Duceţi-le unde vreţi, ducă-vă cel ce poartă vopii pe mări nemaiumblate şi vânturile pe pustiuri! Duceţi-le, nu vă ajute Dumnezeu!
— Pulberea şi scrumul să se aleagă de averea voastră! – rosti făcându-şi cruce şi Micaş. Ardă-vă focurile iadului, să vă ardă!
Blesteme şi iar blesteme, cât cuprindea urechea să asculte. Peste tot, plânsete, durere, resemnare şi iar blesteme. Ce folos, însă?! Sunt situaţii când mârlănia şi excesul de zel al unor jigodii n-au limite şi nu pot să cunoască margini. Ceea ce se petrecea în acea sfântă zi de Crăciun în bătrâna Govojdie era una dintre ele! Cu sau fără învoire de la ţăran, caii erau scoşi rând pe rând de prin grajduri, legaţi deolaltă şi duşi din bâtă, în sudălmi şi în rânjete răutăcioase de aceste lighioane la goscol. O voioşie războinică putea fi citită pe feţele lor. Aşa au păşit pragul colectivului Cucu şi Puiu, doi trăpaşi tineri şi răsfăţaţi, de-abia învăţaţi cu hamul, supli, puternici şi neastâmpăraţi, cu mers fălos şi coamă ca argintul. Aceeaşi soartă o avură buiestraşele lui Moca, Luţi şi Lili, o pereche de iepe albe, una mai frumoasă ca alta, iuţi şi îndesate, instruite ca două cătane şi foarte trăgace. Urmară la apel Leu şi Cezar, doi cai frumoşi şi sprinteni, ştiuţi în sat ca nărăvaşi şi sperioşi, care în scurtă vreme aveau să se prăpădească şi să-şi omoare căruţaşul. Tot atunci, mai precis cam pe când clopotul bisericii trăgea de mătănii, îşi părăseau ogeacul şi stăpânii Murgu cu Loaţi, Milca şi Floare, Doru şi Cheşa, şi alţii, şi alţii, mai obosiţi şi mai lălâi, pe care dintr-un singur şi simplu motiv nu vreau să-i mai numesc. Care cum ajungeau erau băgaţi în grajd, legaţi de ieslea goală şi predaţi în grija paznicilor Mânjală şi Poşârcă.
Toată fala, forţa şi frumuseţea Govojdiei, toată graţia şi eleganţa vieţii de la ţară erau îngrămădite în acest iad neterminat, neprimitor şi gol. Totul, sub privirile atente şi severe ale tovarăşei Mirandolina Nae! Totul, sub coordonarea directă şi nemijlocită a organului raional de partid!
— La rând! La rând! – repeta cu fermitate nebună activista, adresându-se haidamacilor, ce nu încetau să vină cu alte şi alte achiziţii. Grupat, tovarăşi, cât mai grupat posibil! În linişte, vă rog, în ordine şi disciplină! Este strict interzisă prezenţa persoanelor străine. Nu se acceptă nicio derogare!
Bruscaţi fără motiv, înjuraţi, străini şi speriaţi, caii se uitau în jur nedumeriţi sau îşi adulmecau vecinii de caznă şi pripon, încercând să se împrietenească. Pătrunşi de frigul ce venea din toate părţile, urmăreau cu privire tristă forfota şi nebunia de pe linia grajdului, unde evolua ca un paşă tov Mirandolina Nae. Sperau, pesemne, că va apărea stăpânul, care-i va dezlega şi-i va aduce degrabă acasă. Din când în când tresăreau brusc, se scuturau energic, de frig, a bună seamă, scurmau nervoşi cu copita în pământul umed şi rece, nechezau în van, întrebător, apoi se linişteau, începând să dormiteze în picioare. Aşteptau şi iar aşteptau. Cumplită şi zadarnică aşteptare!
Afară, nu departe de grajd, erau aduse şi abandonate căruţele cu inventarul agricol. Cât vezi cu ochii, numai care şi pluguri, grape, semănători şi prăşitoare, toate împrăştiate de-a valma, sub cerul liber, în viscol şi zăpadă, la margine de sat.”

VI: Acum, la peste jumătate de secol de la acele evenimente, să acceptăm că „aşa erau vremile. Aşa era atunci”. Numai că dispoziţiile politice care cădeau ca grindina pe capul bieţilor ţărani nu erau de bună credinţă. Nu erau în interesul şi nici în folosul lor. Ba, aş zice că din contra, erau anacronice. Urmăreau distrugerea din temelii a tuturor gospodăriilor ţărăneşti, a lumii satului de până atunci. Păcatul cel mare consta însă în aceea că aceste dispoziţii veneau din partea unor naturi foliculinice, care ştiau foarte bine ce vor să demoleze, dar foarte vag ce vor să construiască.

CBV: Pot să aleg fragmentul care să ilustreze şi să susţină afirmaţiile făcute?

VI: Chiar te rog. Ai cronica aci, la îndemână.

CBV: E din capitolul Ţara are nevoie de metal. Ne trebuie tractoare:

„Abia dacă-şi finalizase Adam angajarea şi-ncepuse de câteva zile să meargă la lucru, când o echipă de lucrători semetişti sosi la sediul goscolului din Govojdia, în frunte cu o ştroanţă. E greu de spus dacă au fost chemaţi de Rusalim, de Ceapă şi Berbunca sau primiseră ordin de undeva, de mai sus, de la comenduirea raională. Oricum ar fi, un lucru rămâne cert: veniseră c-un Utos blegos şi obosit ca o mârţoagă, care târâia după el un rest de remorcă lungă, verde şi veche, pe jumătate deşelată. Erau îmbrăcaţi în salopete albastre şi înarmaţi cu o mulţime de scule: răngi ascuţite, baroase şi ciocane, mai mici sau mai grele, cleşti, bomfaiere şi căngi cu coadă lungă. Fără să aştepte prea mult, fură preluaţi de Doleţu şi conduşi la locul unde zăceau, în ploaie şi vânt, patrimoniul pe roţi, de-a valma cu tot inventarul agricol. Odată ajunşi, începură să coboare şi să-şi coboare din toroboanţă uneltele de care aveau nevoie. Ştiind prea bine pentru ce veniseră şi totodată ce au de făcut, fără a pierde vremea, se puseră pe treabă: încep să rupă loitrele, fărâmă roţile, scot oiştea şi osiile, scobesc cu dalta pentru a scoate cuiele şi celelalte întărituri de metal. Făceau un circ şi-o hărmălaie, cum nu s-a mai pomenit demult:
— Lemnul direct pe foc, tovarăşi, fierul, alături, pentru recuperare! – dispuse plin de importanţă Doleţu, după vreun ceas de vreme, ca unul care răspunde şi se pricepe la zootehnie.
În curând, mulţimea aceea de grape şi pluguri, de dricuri şi semănători de lemn fu tranşată din baros şi din rangă, făcută bucăţi şi aruncată separat, aşa cum dăduse ordin brigadierul Doleţu.
— La loc comanda! – strigă mătăhălosul Ceapă, apărând în câmpul operaţional, flancat de Rusalim şi domn’ primar Berbunca. Tov Doleţu! – i se adresă prostanului, văzând ce se întâmplă. De ce vă chinuiţi, măi dragă?! Cu puţină imaginaţie, se poate acţiona ştiinţific şi organizat: fără efort, fără risipă de energie şi pierdere de timp preţios.
— Adică… cum mai ştiinţific decât aşa, că nu pricep? – trase o înjurătură urâtă şi scoase un rânjet de imbecil Doleţu.
— Simplu! – continuă Ninel. Nu mai distrugem nimic!
— Ahaa! – părea Doleţu că se dumireşte. Înseamnă c-a venit alt ordin cu… la loc comanda.
— Nu, nu! – adăugă c-un farmec pervers activistul. Punem patrimoniul întreg direct pe foc. Lemnul arde, muncitorii supraveghează, iar la urmă recuperăm metalul. Tovarăşi!– se adresă direct semetiştilor , care rămăseseră derutaţi, cu răngile şi cu ciocanele în mână. Daţi bice, tovarăşi: Ţara are nevoie de metal: ne trebuie tractoare!
Şi-au dat! Aşa a ars timp de o săptămână, o săptămână şi ceva, tot ce fusese atelaj şi utilaj în fosta Govojdie. Ba, nu! Că, uite, era să uit! Au scăpat, dar numai câteva: două – pentru aşa-zise urgenţe, una pentru dus morţii la groapă şi încă una pentru alte mici asemenea utilităţi. Din restul n-a mai rămas nici scrumul. Cât despre carul lui Moşoiu, se ştie câte ceva, dar foarte puţin. Roţile şi oiştea au dispărut într-o noapte. Cică ar fi şi-acum dosite în podul casei la Mânjală. Loitrele şi dricul le-ar fi luat Pogace. Aa, nu! Nu pentru el. Ca să se achite la ăştia ai lui Haraguşu, de-o datorie mai veche.”

VI: Acum, dacă tot suntem la capitolul rezervat identificării consecinţelor ce au decurs dintr-o astfel de politică, aş veni cu încă un pasaj, să-i zicem de completare, dar pe care, cel puţin eu, îl consider la fel de semnificativ în demersul nostru de a reconstitui dimensiunea dramelor ce au avut loc în momentul colectivizării sau imediat după:

„— Credem, părinte, săru’ mâna, de-ar fi numai asta, dar asta nu e tot – continua Adam să-şi înşire necazurile şi durerea: m-au obligat să mă scap de boi şi m-am scăpat, deşi, Doamne Dumnezeule, nu mi-a fost uşor. I-am dat la Concar, ştiţi bine, aşa cum mi-au cerut. Pe o nimica toată, părinte, aproape de pomană. Când credeam că, în sfârşit, am scăpat şi mă gândeam c-o să am linişte din partea lepădăturilor ăstora, chiar în sfânta zi de Crăciun, veniră şi-mi luară carul… ultima bucurie! Mai bine mi-ar fi tăiat o brâncă sau să-mi fi rupt un picior – suspina îndelung Moşoiu, revenind la vorba lui de dinainte – numai să-mi lase carul. N-aş fi suferit atâta! Eu, părinte, eu fără car sunt mort! Am ţinut la car cum ţine orbul la bâtă.
— Te cred şi te-nţeleg, Adame, dar suferinţa şi izolarea de lume nu sunt deloc o rezolvare. Că ne place sau nu, ceva, ceva trebuie făcut! – adăugă cu vorbă mlădioasă şi mângâitoare.
— Mi-e greu, mi-e foarte greu, părinte! Sunt tare abătut. Nu ştiu ce mă aşteaptă acum, peste o oră. Mă gândesc cu groază la ce-mi va aduce noaptea sau, poate, ziua de mâine. Nici gând ce să fac peste o săptămână, peste o lună, pe unde şi încotro să o apuc.
— Soluţii există, dar trebuie să le găsim. E simplu, Adame: te alături ăstora cu colectivul şi lucrezi umăr la umăr cu ei. Să lucri nu-i ruşine. Ruşine e să stai şi să lâncezeşti ziua în amiaza mare, să-ţi pizmuieşti aproapele, să tâlhăreşti sau să furi.
— Cu neputinţă, părinte! – rosti cu glas tărăgănat Adam, luând o-nfăţişare gravă. E adevărat că am crezut şi eu la un moment dat că vor fi oameni de înţelegere şi de cuvânt. Am sperat, spun drept, dar am rămas cu speranţa şi atât. Aici cu leprele şi cu culduşii ăştia, care acum se dau mari comunişti, m-am convins că nu mai e de trăit. N-aş sta în brazdă alături de ei nici dacă mă pică cu ceară. Şi-apoi, ar mai fi o problemă.
— Care, Adame? Spune-o s-o auzim şi să cugetăm la rezolvarea ei împreună.
— Părinte! Nu pot să înghit comunismul. Asta e! Nicidecum.”

CBV: Fiind o carte în care scenele de acest fel, pasajele şi exemplele dramatice abundă, am putea continua încă pe atâta. Eu zic să ne oprim totuşi aici, mai ales că, pe neobservate, am început să abordăm şi problema atelajului, a carului, ca principal mijloc de transport în lumea satului de odinioară.

VI: Ne oprim, dar nu înainte de a consemna un ultim fragment din care rezultă cât de legat era ţăranul nostru de carul, de atelajul său.

CBV: Probabil, este scena din capitolul Ajungă-i zilei grija ei, în care, după ce fusese consiliat de părintele Manasie Tripon într-un moment de grea cumpănă, se întoarce acasă trist şi îngândurat, aproape dărâmat.

VI: Tocmai. I se spusese că în curând va începe domnia satanei, care va aduce cu ea colhozul, comuniştii şi colectivizarea.

CBV: S-o ascultăm:

„Porni spre casă frânt şi abătut. Mergea încet, nesigur, cu pas împleticit. Nu vedea şi nu vorbea cu nimeni. Simţea un junghi în piept, o apăsare-n ceafă şi-un huiet surd, ce-i zvocotea-n urechi. Ajuns în crucea uliţei, se opri pentru câteva clipe. Genunchii îi tremurau, iar mâinile atârnau obosite ca nişte cloambe vechi şi slăbănoage:
— N-am aer! – îşi zise, ştergându-şi sudoarea de pe frunte. Doamne fereşte să nu m-apuce slăbia! – adăugă speriat, aducându-şi aminte de ce-i spusese popa. Dă-mi putere, Doamne, şi ajută-mă să fiu tare! – murmură apoi, continuându-şi drumul.
Intră în ogradă, privind de jur împrejur. Avu o tresărire:
— Carul! Carul meu! M-aşteaptă carul! – şopti Adam, luminându-se brusc la suflet şi la faţă.
Se îndreptă altan într-acolo. Fusese tras de Gabor la umbră sub cireş, lângă fântână. Avea jugul pus la rudă, fiind, ca de obicei, gata de plecare. Începu să-l privească, să-l cerceteze şi să-l mângâie ca pe o fiinţă scumpă şi apropiată:
— Nu-l dau! – murmură ţăranul, prinzând dintr-odată putere şi curaj. Ãsta nu iese din ocolul meu (n.a. curtea mea)! Să văd eu cine îndrăzneşte!… Mai bine mort decât fără car! – întări, continuând să-l pipăie şi să-l verifice cu luare-aminte. Am dat o grămadă de bani pe el! – exclamă, trecând la socoată ce şi de unde cumpărase. Nici vorbă! Nu pleacă ăsta de aici – se războia cu un duşman imaginar Moşoiu – decât peste hoitul meu! Mai bine să-mi taie o brâncă sau un picior!… Eu fără car sunt mort!!”

CBV: Acum, înainte de final, să trecem la cele câteva întrebări punctuale.

VI: Ascult!

CBV: De scris, văd că scrii. Întrebarea mea este foarte simplă. Îţi place să vorbeşti, să iei cuvântul, undeva în cadru organizat? De exemplu, în faţa unei asistenţe numeroase.

VI: De regulă, da! Dar, scurt, punctual şi cât mai la obiect.

CBV: De ce?

VI: Pentru că un expozeu dacă este de trei ori mai scurt, este de cel puţin două ori mai bun.

CBV: Deşi este totul atât de evident şi de clar, totuşi aş vrea să te întreb care ţăran îşi regăseşte neodihna între coperţile cărţii tale?

VI: E o întrebare care, sincer să fiu, mă bucură nespus, mai ales că mi-a mai fost pusă cândva, dar atunci, pe un ton încrâncenat, de cineva care mă privea cu răutate, cu suspiciune şi morgă de justiţiar. Este un bun prilej să dau un singur răspuns la ambele întrebări. Acum, revenind la oile noastre, aş zice că în CULDUŞII se regăseşte, în primul rând, ţăranul român din vremea în care se petrece acţiunea cărţii. Cel care a trebuit să facă faţă cotelor, să se achite de toate dările şi corvezile, să joace rolul principal în comedia tristă a colectivizării. Asta, pe de o parte, deoarece în răstimpul celor şapte ani cât am scris CULDUŞII, trebuie să spun că l-am avut ca model standard pe ţăranul român dintotdeauna – un înger căzut din Olimp, dar care, chiar şi aşa, nu poate fi măsurat decât cu propria sa măsură. Şi aş începe lungul pomelnic al modelelor mele, cu baciul moldovean din Mioriţa, cu cel imortalizat ca sfânt de pictorul anonim în frescele de la Voroneţ, cu ţăranul-constructor al bisericuţelor noastre de lemn. Şi aş continua cu cel din Descriptio Moldaviae, cu frumoasele ţărăncuţe din baladele şi idilele lui Coşbuc. Cu ţăranul din Laudă ţăranului român – discursul de recepţie la Academie al lui Liviu Rebreanu. Iar, cu voia ta, se vor trece din oficiu pe listă modelele noastre literare mai vechi: Ion al Glanetaşului, Mara lui Slavici, răzeşii lui Sadoveanu şi bătrânul Ilie Moromete, că-l ştii – ce-l cu foncierea veşnic neplătită. Dar, uite, că era să-l uit pe cel de pe frontispiciul Muzeului Ţăranului Român, grăbit să trec la norodul fără nume şi fără număr, cel despre care vorbea Tudor în Proclamaţia de la Padiş.

CBV: Eu cred că ajunge. Sau crezi că ar mai trebui să trecem pe cineva?

VI: Pe mine, Corina! Pe tata şi pe mama. Şi pe toţi ai mei. Pe alţii, şi pe alţii, pentru că vrem, nu vrem, suntem o ţară de ţărani. Iar ăsta e un privilegiu, nu un complex de care să fugim, de care să ne-ascundem. E o evidenţă cu care alţii, dacă ar avea-o, s-ar mândri. Din fericire pentru noi, avem o origine veche, aproape de-o vârstă cu mama natură. În ADN-ul nostru etnogenetic se pârguie spicul de grâu, cresc brazii Bucovinei, doineşte doina şi înfloreşte gingaş floarea de răsură. Avem o limbă dulce, o cultură profundă şi o statornicie de neclintit. Avem o inimă mare, un cuget curat şi-un suflet frumos, de baladă. Avem o carte de vizită care ne onorează. Avem, avem şi iar avem…Dar, oare, fi-vom vrednici să le guvernăm? Şi şti-vom, Doamne, să ne bucurăm de ele?!

CBV: Frumos discurs! Ilustru şi cuprinzător pomelnic, n-am ce zice, dar cred că totuşi mai lipseşte cineva.

VI: Cine?

CBV: N-aş îndrăzni să zic şi totuşi simt că trebuie să îndrăznesc. Te rog să mă treci pe listă. Reîntorcându-ne pe teritoriul mai vechilor clevetitori, poţi să ne spui dacă gesturile lor te supără, te deranjează?

VI: Corina! Marile răutăţi ale celor mici nu m-au supărat şi nu mă deranjează niciodată. De fapt, sunt de principiul că asemenea oameni e mai bine să te invidieze decât să te compătimească.

CBV: Te consideri un om norocos?

VI: Da! Şi, de ce, nu? Dar, în primul rând, un om mulţumit de ceea ce a realizat în plan intelectual, profesional, dar în primul rând familial. Sunt mulţumit inclusiv de roman. Aşa cum o să reapară în curând. În forma sa definitivă.

<< Inapoi

Continuarea interviului a fost publicată în ziarul on-line Europeanul.eu din 21 ianuarie 2013